Destinul Smarandei

Destinul Smarandei

Păcat că nu poţi lua viaţa de la început cu mintea cea de astăzi

Smaranda îmi este colegă de facultate. Prin anii 64-65, era mare încurcătură în învăţământul nostru – unii tineri făceau 11 clase, alţii doar zece. Nu ştiu cum ne-am trezit, dar eram la universitate în acelaşi an toţi cu vârste diferite.

Păi uite că Smaranda, despre care vreau să vă vorbesc astăzi, era cea mai mică fată în grupa noastră. Un copil năzbâtios şi vesel de fire. Ne era dragă tutu­ror. Avea şi un destin oarecum diferit de al nostru. A crescut cu părinţi adoptivi care ţineau la ea ca la ochii din cap şi era la vremea ceea fata cea mai înţolită dintre colegi. Dar să nu credeţi dumneavoastră că viaţa, care ţi se arată la început frumoasă, ţi­ne acelaşi drum, uneori o mai ia hăisa şi ajunge în hăţişuri din care s-ar părea că nu este nicio ieşire. Cam aşa s-a întâmplat şi cu destinul Smarandei.

A fost prima dintre noi ca­re s-a măritat. Ne părea nouă atunci că şi alesul inimii sale este deosebit. Băiat cu facultate deja, dintr-o familie de oameni gospodari, dar nătâng de tot la suflet. Poate că, de ruşine sau din respect pentru părinţi, în primii ani de căsnicie şi-a mai stăpânit firea. De se certau uneori, ajun­geau tinerii soţi să se împace uşor, dormeau încă în acelaşi pat şi sub aceeaşi plapumă. Între timp, Smaranda pierduse un copil la numai câteva zile de la naştere, apoi îl născuse pe al doilea. Nu aveau casă, nu aveau masă, locuiau la părinţi la ţară, apoi au închiriat o gazdă şi erau în aşteptarea primei lor locuinţe.

Soţul îşi arată firea nărăvaşă

Au pus părinţii mână de la mână şi au plătit prima cotă într-o cooperativă de construcţii, cam ceea ce e astăzi ipoteca. S-ar fi părut că problemele lor se rezolvă de acum, adică motiv de ceartă şi

nemulţumire nu mai este. Băieţelul lor ajunsese elev de şcoală când a observat Smaranda că i se înstrăinează soţul de casă – ba vine, ba întârzie mult, ba dispare pe undeva, chipurile în deplasare, şi când se întoarce acasă nemulţumirea lui e fără margini. Ajunsese să nu-i mai placă nimic din ce făcea nevasta.

Între timp, un zvon a ajuns la urechile ei – că o fată oarecare dintr-un orăşel din nordul repu­blicii aşteaptă copil de la soţul ei. Speriat era bărbatul, fetica, o puştoaică, era dintr-o familie cu părinţi severi, credincioşi, care ar fi ajuns şi la secretarul de par­tid, dacă ar fi fost nevoie, numai să-l pedepsească pe cel care le-a făcut neamul de ruşine. Când a ajuns zvonul la Smaranda, fetica ceea avortase deja, dar nevasta nu-l mai putea ierta.

Uneori poate şi fără motive îl bănuia pe soţ de toate relele din lume. Au ajuns să nu se mai suporte. El şi-a arătat în sfârşit firea – de om grosolan, bătăuş, năbădăios. Nu o dată a ridicat mâna  la nevastă, încât a silit-o astfel să înainteze proces de divorţ. Dar şi după aceea n-a scăpat ocazia „s-o înveţe minte” pe femeia care-i născuse şi-i educa singură fiul. Abia peste ani a aflat că, în paralel, el întreţinea relaţii cu altcineva, o femeie oarecare, de duzină, care i-a şi devenit mai târziu soţie.  Zice-se că Dumnezeu pe cei de-o minte şi un feleşag îi alege sau îi înseamnă într-un fel, ca să-i despartă de lumea bună.

„Dă, nevastă hăi, să-ţi fac şi balconul”

Zic, uneori destinul îţi arată mai multe feţe, mai plăcute, mai scârboase. Aşa s-a întâmplat că, după divorţ, Smaranda n-a mai vrut să ştie de bărbaţi. Uite i se lehămetise definitiv să mai fie măritată vreodată. Copilul creş­tea, ea lucra la un ziar unde avea sprijin şi prieteni buni. Dar ni­ciodată nu se ştie cum se întorc lucrurile. Luase un apartament şi avea nevoie femeia de mână de bărbat acolo – o ţintă s-o baţi şi tot trebuie să ştii cum. Aşa că găsi un constructor pe care-l plăti să-i pună locuinţa la punct. După ce a terminat, zice meseriaşul: „Dă, nevastă hăi, să-ţi fac şi balconul”.

Ei uite că, tot trebăluind în gospodăria Smarandei, îi cade dragă femeia. Deşi era mai tânăr decât dânsa, o cere de nevastă. Ea, după ce trecuse prin experi­enţa amară cu soţul cel dintâi, stătea la îndoială. Dar tânără, frumoasă şi nemaipomenit de veselă, Smaranda se hotărî să încerce: te pui că acesta poate fi altfel. S-au căsătorit şi naşte femeia o fetiţă, care este acum bucuria vieţii lor. O studentă frumoasă trece zi de zi pragul Academiei de Studii Economice. Este fiica Smarandei şi-şi leagă femeia toate visele de destinul acestei copile.

Ceea ce nu v-am spus însă e că şi soţul cel de-al doilea al Sma­randei a fost căsătorit la vremea lui. Perechea îi rămăsese în Ru­sia, pe unde făcuse armata şi lu­crase după eliberare. În momen­tul când a divorţat, nu ştia că o lasă pe nevasta lui gravidă. Însurat era cu Smaranda când i-a venit vestea de peste mări şi ţări că a murit femeia ceea, lăsând un copil minor. „Ce să facem cu dânsul? Îl luaţi dumneavoastră sau îl dăm la un orfelinat?”, îl în­trebau cei de la asistenţa socia­lă. Fireşte că s-a sfătuit bărbatul cu nevasta şi au adus băiatul în Moldova. Îmi povestea Smaran­da cât de greu i-a fost să ajungă la sufletul acelui copil care a tră­it într-o sărăcie lucie cu o mamă alcoolizată, fără tatăl pe care nu l-a ştiut, cu vecini care îl îmbrăcau şi-l hrăneau din milă.

Îi pare rău că l-a cunoscut atât de târziu

În casa lor, până la adapta­rea lui, a fost o perioadă foarte grea. Complexat din cale afară, taciturn şi bănuitor era acel bă­ieţaş – a fost nevoie de timp ca sufletul lui să se dezgheţe. S-au întâlnit în acea familie un copil dintr-o căsătorie, fetiţa din alta şi cel de al treilea crescut şi el în dificultate. O problemă a fost să înţeleagă copiii că sunt fraţi în­tre ei şi că de atunci încolo vor avea părinţi deopotrivă de în­ţelegători pentru fiecare dintre ei. Deşi soarta a pus-o la grele încercări, Smaranda zice că e o femeie fericită. Are un soţ care o iubeşte. Nu şi-a închipuit niciodată că o fire blajină, cum este Ion al ei, poate fi în acelaşi timp şi autoritară la nevoie.

Îi pare rău că l-a cunoscut atât de târziu, pentru că în el e tot sprijinul ei. E şi bun gospodar, şi înţelegător, şi părinte nemaipomenit pentru copii. Astăzi e şi bunic. Băiatul lui din prima căsnicie s-a însurat şi le-a adus părinţilor primul nepot. Vă spuneam dumneavoastră că Smaranda a fost de mică un copil alintat. Nu ştiau părinţii ei adoptivi cum să-i intre în voie ca s-o vadă mulţumită şi veselă. Slavă Domnului că au trăit destul ca s-o prindă căsătorită reuşit cel puţin a doua oară! Pentru că, la bătrâneţe, ce-ţi aduce fericire? Un nepot, care rotunjeşte arborele tău genealogic, un ginere, ce te întăreşte în gândul că mai sunt oameni cumsecade pe pământ, o nepoată frumoasă, care-ţi aminteşte de poveşti cu zâne şi feţi-frumoşi.

Viaţa e un joc de situaţii. Un labirint cu drumuri încurcate. Cine are noroc iese la capăt uşor şi fără pierderi, altora le merge mai puţin… Am întâlnit-o pe Smaranda acum câteva săptă­mâni. E tot frumoasă, veselă şi pusă pe şotii. Mai are puţin şi pu­ne mâna pe 60 de ani. Dar mi-a spus că abia acum ştie cum vrea să trăiască… Păcat că nu poţi lua viaţa de la început cu mintea cea de astăzi!