Doar atât i-a zis: „Cu una ca tine nici cel cu coarne nu trăieşte!”

Ca să vezi cum se întâmplă uneori, Alina şi cu Vitalie s-au ciocnit prima dată în autogară, autobuzul urmând să-i ducă pe amândoi de la Bălţi la Chişinău.

Era toamnă târzie şi un vânt rece străpungea prin haine de parcă sită erau ele. În aşteptarea autocaru¬lui, tânăra se dosise lângă o tejghea în gară, iar Vitalie tot în colţul cela dădea pe gât o sticlă de bere. Vă spun, timp rece afară şi el bea bere! Ner¬voasă şi rebegită de frig, Alina n-a putut să nu remarce în glas: ia noroc şi de nevasta ceea care te are! Bărbatul a înţepenit cu sticla în mână şi s-a întors spre dânsa gata s-o plesnească. Dar a văzut-o pipernicită, vânătă de frig, pistruii de pe faţa ei îşi pierduseră din aurul care o lumina când era şi ea în duşii cei buni şi a dat a lehamite din mână. N-a ajuns el să-şi pună mintea cu o femeie. Doar atât i-a zis: „Cu una ca tine nici cel cu coarne nu trăieşte!”. Atâta i-a trebuit Alinei că în câteva minute l-a făcut de nimic pe bărbatul acela, nu ştia Vitalie unde să se ascundă de gura ei.

Ciocnirea în autogară

Îşi schimbase locul mai spre peron, dar degeaba, fra¬ţilor, şi acolo se auzea guriţa ei. Şi culmea, când au urcat în autocar, întâmplarea a fost să aibă loc pe acelaşi scaun. Nu ştiu cum de au greşit cei de la casă, dar le-au vândut acelaşi bilet de două ori. Şo¬ferul, ca să iasă din încurcă¬tură, i-a propus lui Vitalie să se aşeze alături de dânsul pe locul de rezervă. Dar credeţi dumneavoastră că Alina s-a învegheat? Doamne fereşte! Au liniştit-o pasagerii, care şi aşa erau stresaţi de timpul de afară. Zic, aşa au făcut cunoştinţă cei doi.

Apoi tot întâmplarea i-a pus faţă în faţă în Piaţa Centrală din Chişinău. La o maşină se vindeau legume, aduse proaspete dintr-o lo¬calitate din apropierea capi¬talei. Pe loc s-a făcut coadă şi Alina era printre cumpă¬rători. Deodată un bărbat îşi face loc printre oameni să se apropie de tejghea. Alina l-a urmărit un timp curioasă să vadă poate îl opreşte careva, dar oamenii se făceau că nu observă mişcările intrusului. Ia daţi-mi voie olecuţă să trec, se roagă dânsa de cei aflaţi mai în faţă, şi, cum ajunge în spatele celuia care nu stătea la coadă, îl apucă de păr şi mi-l opreşte în loc. Când se întoarce bărbatul spre dânsa, ea îl recunoaşte tot atunci. Era Vitalie, cel cu care se clănţănise la Bălţi.

Se întâlnesc din nou în satul Alinei la o nuntă

Nu trebuie să vă spun ce a urmat. Lumea care stătea la coadă i-a dat pe amândoi afară din rând. Bărbatul a pornit spre poarta pieţei să scape de hidră, dar nebuna de Alina – după dânsul, tot aruncându-i vorbe de ocară. La un moment dat, se opreşte dânsul, o aşteaptă pe viperă, îi apucă obrajii în palme şi-i închide gura cu un sărut. Doamne, doamne, Alina a amuţit!!! A încremenit locului, iar Vitalie se îndepărta de dânsa cu paşi largi. Apoi drumurile lor s-au mai intersectat în câteva rânduri. Se recunoşteau, dar nu şi-au mai vorbit niciodată.

Şi uite că, într-o toamnă, se întâlnesc din nou în satul de baştină al Alinei la o nuntă. Mirele era prietenul lui Vitalie, iar Alina verişoară cu mireasa. La o nuntă cum te duci? Frumos îmbrăcată, machiată, părul aranjat. Alina le dăduse chişca la toate – nici mireasa nu arăta aşa de bine! Ei uite tocmai atunci s-a uitat Vitalie mai atent la fata ceea de care-şi amintea ca de un coşmar. A văzut că e drăguţă, că are părul ruginiu, că pistruii nu-i strică faţa şi că nu mai este chiar băţ îmbrăcat. Avea pieptul înalt şi forme unduioase tânăra asta. A invitat-o de mai multe ori la dans, ba chiar parcă nici n-ar fi vrut s-o lase din braţe şi era mereu cu ochii pe dânsa, când alţi flăcăi o îndemnau la joc.

De la mireasă a aflat şi toată povestea Alinei. Fata trăia numai cu bunică-sa. Ră¬măsese orfană de mică, pen¬tru că mama ei s-a pierdut la naştere, iar tată fata n-a avut niciodată. Bunica o ţinea din strâns, nu cumva Alina să-i vină cu vreun copil în poală, ca fiică-sa. Ba mai mult chiar, i-a băgat fetei în cap ideea că nu e pe lume om mai spurcat decât bărbatul şi că fetele ca¬re le cad în mreajă sunt niş-te proaste. Buni şi mieroşi sunt până te au la mână, îi mai spunea bunica, dar de se întâmplă să te împotriveşti lor, vei vedea de ce-s în stare dânşii ca să te supună. Adi¬că i-a insuflat de mică să se ferească de bărbaţi şi să nu-i creadă niciodată! Iată de ce ajunsese Alina la 25 de ani şi nu era încă măritată.

Alina, vipera pistruiată şi gălăgioasă

Lucra la un atelier de croitorie în Chişinău, era meşteriţă bună şi ştia să se aranjeze ca să arate bine. După nunta ceea, cam la vreo săptămână, s-a trezit fata că după lucru o aşteap¬tă în stradă Vitalie. Cică în¬tâmplător trecea bărbatul pe acolo şi a vrut s-o vadă. Pur şi simplu. Au făcut câţiva paşi împreună şi s-au des¬părţit mai prieteni de cum s-au întâlnit. Ceea ce nu v-am spus e că Vitalie era dintr-o familie mare şi prietenoasă, că lucra bărbatul consultant la un centru comercial şi că, până la cei 32 de ani ai săi, n-a fost însurat niciodată. De fapt, nici nu se grăbea să facă pa¬sul acesta. Zicea el că în afa¬ră de mama lui n-a mai întâlnit nicio femeie cumsecade. Dar uite că Alina, vipera asta pistruiată şi gălăgioasă, i-a plăcut. Nu ştiu cum, dar n-o mai compara cu maică-sa şi n-o găsea deloc nepotrivită pentru dânsul.

Gândul s-o ia de nevastă i-a venit într-o seară. Se întorsese Vitalie acasă – blidele nespălate, patul nestrâns, praful aşternut pe masă, geamuri, podea – toate astea l-au dus la ideea că o mână de femeie n-ar strica la gospodăria lui. Şi tot atunci şi-a amintit-o pe Alina – iute la mânie, ageră la minte, subţirică, numai bună să alunge plictiseala din viaţa mea, s-a gândit el. Credeţi poate că s-a repezit tot atunci s-o ceară de ne¬vastă? Ba bine că nu.

„Ea încă nu ştie că vreau s-o iau de nevastă”

S-a dus întâi de toate la mamă-sa la ţară să-i spună că vrea să se însoare. Familia a primit vestea cu bucurie, Vitalie fi¬ind mezinul şi unicul copil necăsătorit. „Dar cine e fata, când o aduci s-o vedem?”, pe loc îl ispiteşte mama. „Ea încă nu ştie că vreau s-o iau de nevastă” – îi răspunde feciorul – „dar de mine nu scapă. Dacă nu va dori de bună voie, am s-o fur, dar tot a mea va fi.”

Şi i-a înşirat Vitalie toată povestea de-a fir a păr cum a cunoscut-o pe Alina şi de unde se trage, ce neamuri are şi cât e de înţeleaptă. Mama Varvara, după cele auzite, parcă n-o mai voia de noră pe Alina. Dar aşa a fost să fie că, peste cinci luni, cei doi s-au căsătorit. A vândut buni¬ca Alinei casa şi cotele de pă¬mânt, cu banii adunaţi de la nuntă şi cu ce au mai împru¬mutat tinerii şi-au cumpărat la Chişinău o casă. Astăzi, au trei copii şi bunica Alinei are grijă de dânşii şi de gospo¬dăria lor. N-o mai auzi acum să spună o dată că sămânţă spurcată e bărbatul. Mai des se stropşeşte la nepoată: „Ia aminte că omul ista o să se sature într-o zi de guriţa ta, te leapădă şi rămâi cu trei copii şi veninul din tine!”.