Zilnic, unul din copiii soţului ei le trece pragul, şi doar cei cărora le-a dat naştere n-au căutat-o niciodată

Nimic mai trist pe lumea asta decât să nu trebuieşti nimănui! Ai copii, dar ei s-au săturat de tine. Ai un soţ, cu care zeci de ani ai împărţit nevoile şi bucuriile, şi acum nu aşteaptă decât să mori. Ai rude, dar nu te poţi jelui niciuneia din ele – pur şi simplu nu le pasă ce se întâmplă cu tine. Ai nepoţi cu duiumul, dar ei se miră că încă te mai interesezi de dânşii.

În starea asta de spirit era Anghelina când şi-a zis că nu mai are rost să facă umbră acestui pă-mânt. Pentru că bărbatul ei era plecat la ţară, de altfel acolo îşi făcuse domiciliu permanent, iar copiii împrăştiaţi şi ei pe oriunde, voia în noaptea ceea să-şi ia zile¬le… S-a pregătit din timp – a cum¬părat pastilele care s-o adoarmă de veci, şi-a cumpărat un halat nou, cine o va găsi să ştie că nu a fost o sperietoare sau o nespălată. Mai mult ca atât – a fost la un salon de frumuseţe şi arăta destul de bine cu noua ei coafură, unghiile îngri¬jite, machiată ca o stea de cinema. Toate rezervele ei de bani s-au dus pe asta.

Aştepta miezul nopţii, atunci şi-a zis ea că e momentul potrivit să bea leacurile şi să se culce în patul de moarte. Nu avea nicio frică şi nicio mustrare de conştiinţă. Nu v-am spus că Anghelina împlinise 55 de ani, avea trei copii şi un soţ bine cunoscut în societatea noastră. Lucra şi ea într-o instituţie bugetară, dar, dacă ar fi dispărut din viaţă, nu credea să plângă cineva plecarea ei. În ziua aceea, a făcut ordine în toată casa, a pregătit mâncare destulă să aibă cel mic când se întoarce de unde o fi, de altfel unicul copil neînsurat în familie era Costel, adică intenţiona femeia să plece din lumea asta cu gândul că le-a lăsat pe toate în bună ordine. Dacă ar fi putut să se îngroape singură, şi pe asta ar fi făcut-o. Nu lăsa în urma ei nicio scrisoare de rămas bun sau vreo explicaţie. La ce bun şi pe cine interesează treaba asta?!

Aştepta să-şi ia zilele, când a bătut cineva la uşă

Zic, aştepta miezul nopţii să-şi pună capăt zilelor. Toate erau gata. Se uita la ceas şi aştepta să bată ora douăsprezece. Dar uite tu că pe neaşteptate sună cineva la uşă. Cine o mai fi la ora asta? Nu avea de gând să deschidă, dar cel de afară ţinea insistent degetul pe butonul soneriei. S-a ridicat Anghelina şi a pornit supărată spre uşă, avea de gând să-l obrăzească pe cel de dincolo că o deranjează la o oră atât de târzie. Era însă o femeie necunoscută, cu un copil în braţe. Să fi avut în jur de 30 de ani. „Mata eşti cutare şi cutare?” – o întrebă nevasta ceea. Îi spusese pe numele ei de fată mare. „Îmbracă-te, te rog, şi mergi cu noi. Te-am găsit foarte greu. Pe drum am să-ţi explic totul.”

Şi o tot grăbea pe Anghelina să se gătească mai iute, că omul la care se duce e pe sfârşite. Abia-abia de mai răsuflă. Anghelina, care nu se mai temea de moarte şi în gândul ei stăruia ideea că orice i s-ar întâmpla e doar spre bine, că nebunii aceştia dacă au plănuit ceva împotriva ei, păi Dumnezeu aşa a vrut, a ieşit iute din apartament, fără să lase vreo ţidulă. Credeţi că a mai aflat ceva în drum spre ţinta lor?! De unde, că o ţineau într-o viteză nebună!

Ieşiseră din Chişinău spre Străşeni şi ea nu ştia ce se întâmplă. Atât că femeia ceea tânără i-a spus că o cheamă Ileana şi că e fiica bărbatului la care se duc. „Eu îl cunosc, cel puţin?” – întreba Anghelina. „Nu cred, îi răspunde tânăra, el abia ieri a aflat că eşti în viaţă şi cum te numeşti după soţ.” „Cine naiba o mai fi şi de ce mă caută?” – Anghelina a uitat definitiv că intenţiona să moară, că e trecut bine de miezul nopţii, acum ardea de nerăbdare să ajungă la cel ce a căutat-o ani la rând şi să afle ce se întâmplă. „Spuneţi-mi cum îl cheamă, poate numele lui mă dumereşte!”

Dar nu i-a mai răspuns Ileana. La a nu ştiu câta cotitură, au pornit pe o hudicioară şi au intrat într-o curte nu prea mare. În fund, se zărea o casă destul de arătoasă, e tot ce a observat Anghelina la lumina unui bec din prag. Tânăra, în grabă mare, a intrat în tindă şi a strigat tare, s-o audă cei din casă: am venit şi e cu noi Anghelina! N-au lăsat-o nici să-şi scoată paltonul şi au dus-o spre o cameră mai îndepărtată. Înăuntru, pe un pat, zăcea un bărbat în vârstă, trecut de 80, aşa i se păru Anghelinei, şi care se zbătea între viaţă şi moarte.

A găsit-o, după decenii de căutări, tatăl ei

I-a făcut semn să se apropie. Dacă şi până atunci femeia nu pricepea nimic, acum era şi mai nedumerită – nu-l cunoştea deloc pe cel care suferea în patul lui. „Sunt tatăl tău – a murmurat bolnavul. – Te-am căutat atâţia ani, atâţia ani.” „Care tată?” – se întreba Anghelina. Ştia bine că e orfană, că mamă-sa a murit la scurt timp după naşterea ei. Şi că a crescut, de când se ţine minte, la o casă de copii. Să fi avut tată, s-ar mai fi întâmplat oare treaba asta? Omul acesta aiureşte, s-a gândit ea.

„Uite acolo sunt scrisorile mamei tale, mi le-a trimis pe front. Şi câteva fotografii ai să găseşti acolo. Semeni cu dânsa, tare mai semeni. Nu ştiam că a rămas însărcinată când am plecat la război, am aflat din scrisori.” Bătrânul vorbea cu dificultate, îi tremura vocea şi respira cu greu. „În ultima scrisoare pe care am primit-o de la maică-ta, am aflat că a născut o fată. Când m-am întors de la război, mi-au spus că a murit, iar fata noastră e dată la o casă de copii şi că s-a refugiat orfelinatul acela departe, pe unde nu se dădeau lupte. Iată de ce nu te găseam.”

Vorbea omul cu greu, dar Anghelina a priceput multe din ce bolborosea el. Apoi, din senin, a pornit a plânge femeia în glas, pe sine se plângea. Se gândea că ar fi trăit altă viaţă, dacă o găsea tatăl ei, că poate ar fi iubit-o şi pe ea cineva, că poate s-ar fi bucurat de rude, de nepoţi de soră şi de frate, câte ar fi avut dânsa dacă ar fi trăit într-o familie?! Toată lumea se uita la dânsa cu milă şi nici n-au observat când cel bolnav a închis ochii pentru totdeauna. Anghelinei îi părea rău că nu i-a spus cât de mult îi pare rău că nu l-a cunoscut mai bine.

Fiii îşi respectă mama doar când o face şi tatăl lor

Cei de-ai casei au pornit a trebălui în jurul mortului, au tot alergat pe la vecini să întrebe ce şi cum şi doar Anghelina n-a ieşit din cameră – îl ţinea strâns de mână pe taică-său, de parcă acela s-ar fi grăbit să plece. Nu s-a întors acasă decât după ce i-au făcut bărbatului de 9 zile. Credeţi că a observat cineva dispariţia ei?! Bărbatul pesemne se ducea la serviciu şi se întorcea de acolo direct în casa lor de la ţară, fiul neînsurat nici n-a tras vreodată pe la domiciliu. Să-şi fi făcut seama în seara ceea, după cum plănuia Anghelina, la sigur că ar fi dat de ea vecinii, şi nu apropiaţii ei.

Iată de ce şi-a adunat mai multe lucruri, actele pe care le avea şi a plecat în satul unde erau îngropaţi mama şi tatăl ei. Morţi amândoi, dar care la sigur ar fi iubit-o. Acolo, cel puţin, avea un frate şi o soră care voiau s-o cunoască. După divorţul pe care l-a obţinut fără probleme şi după partajarea averii, şi-a cumpărat în satul ei de baştină o căsuţă.

Astăzi, lucrează secretară la primărie, e măritată şi are patru copii din prima căsnicie a soţului ei actual. Curioasă treabă şi asta, dar au primit-o în familia lor fără probleme. Zilnic, unul din copiii soţului ei le trece pragul, să vadă ce mai fac părinţii şi dacă n-au nevoie de ceva. Şi doar cei cărora le-a dat ea naştere n-au căutat-o o dată. I-a explicat cineva că fiii îşi respectă mama doar în cazul când şi tatăl lor are o altă atitudine faţă de soţie. Aşa să fie oare? La fiecare Paşti al Blajinilor, de trei ani încoace, pe mormintele părinţilor ei sunt atâtea flori cum nu găseşti pe niciunul din acel cimitir.