Sufletul se zbate să zboare cât mai sus, de unde se văd bine faptele oamenilor şi li se citesc cu uşurinţă gândurile

Nicoleta îşi scria, de doi ani, testamentul. De fapt, era un jurnal, în care făcea însemnări zilnice. După un accident rutier, zăcea la pat. A avut o fractură de şira spinării şi de atunci n-a mai călcat iarbă verde.

Când te trezeşti imobilizată la 36 de ani, e mai bine să mori… Pentru că-şi dădea seama femeia că împovărează cu existenţa ei întreaga familie. La început, soţul şi copiii şedeau la patul ei de suferinţă ori de câte ori se întorceau de la facultate, el de la serviciu, apoi, cu timpul, nu mai găseau vreme să schimbe cu ea măcar un cuvânt. Intrau pe fugă în cameră, o întrebau cu voce indiferentă cum se mai simte şi niciodată nu aşteptau un răspuns de la dânsa. Aşa au trecut cinci ani, apoi şapte şi, în al zecelea an de suferinţă, soţul a plecat la alta. Dacă toată lumea îl condamna, în special rudele, Nicoleta îi lua apărarea: cât poate să rabde un om, le spunea ea. E tânăr încă, vrea să se distreze, vrea tandreţe şi un trup sănătos de femeie alături, eu însă ce să-i dau?

Zic, nu l-a condamnat, deşi a suferit grozav după plecarea lui. Plângea în pernă şi era gata să-şi ia zilele, dar parcă tot ar fi vrut să vadă nepoţii de la copii, ştiind că cel puţin aici viaţa ei va avea împlinire. Ca să scape de mus¬trări de conştiinţă, fostul ei soţ i-a angajat o infirmieră, care s-o îngrijească. Venea s-o vadă uneori şi-i aducea flori, bomboa¬ne, dar niciodată de atunci nu i-a luat mâna să i-o strângă sau să i-o sărute. Avea impresia Nicole¬ta că i se face scârbă când se uită la ea, deşi femeia era curăţică, nu aducea de la dânsa a medica¬mente sau alte mirosuri, cum se întâmplă la alţi bolnavi, dar uite că lui i se făcea greaţă s-o atingă. Odată l-a rugat să nu mai vină…

Ţintuită la pat, Nicoleta e uitată de toţi

Copiii s-au căsătorit pe rând şi, ca să scape de infirmă, s-au mutat cu traiul în altă parte. Îşi făceau uneori obraz şi îi telefonau, mai treceau din când în când cu ceva fructe, dar mereu erau grăbiţi. Ziulica întreagă, Nicoleta dacă schimba o vorbă cu femeia care o îngrijea, era bine, dar şi aceea avea atâtea ocupaţii în gospodăria Nicoletei – făcea mâncare, curăţenie, scotea bolnava afară la plimbare şi nu-i ardea ei să mai stea cu ea şi la taclale. Vai de omul ţintuit la pat! Nimănui nu-i este drag. Într-o zi, Nicoleta a rugat-o pe Maria, infirmiera, să-i cumpere un caiet gros. Vreau să scriu un roman până închid ochii, a glumit ea. De fapt, se gândea să treacă în jurnal momentele mai interesante din viaţa ei, să ştie nepoţii cum a fost bunica.

Spicuiri din acest caiet veţi citi şi dumneavoastră în continuare, mult scurtate, din lipsă de spaţiu la ziar.
Nicoleta, trebuie să ştiţi, a crescut în familia unei mătuşi fără copii. Părinţii ei, oa¬meni nevoiaşi de la ţară, au dat-o de la casă de la trei lunişoare de zile. Aşa s-au înţeles surorile în¬tre ele. Ileana, în schimbul unei case mari, îi va naşte Sandei un copil. Oricum Sanda şi Gheorghe aveau de gând să ia pe cineva de suflet. Şi de ce să fie un străin, când sora nevestei lui era gata să facă târgul? Adunaseră bani de-o maşină, dar, dacă i-au cumpărat Lizavetei casă, s-au ales cu prun¬cul mult râvnit. I-au zis Nicoleta, pentru că ar fi vrut Gheorghe băiat să nască Liza, dar şi fata aceasta i-a adus mângâiere şi bu¬curii neaşteptate.

Nenorocirea s-a abătut pe neaşteptate

Când se întâlneau la serbă¬rile de familie în clanul lor, Ghe¬orghe se lăuda cu copilul acesta, de parcă ar fi fost chiar al lui. Era Nicoleta şi cea mai frumoa¬să, şi cea mai deşteaptă, rar ca dânsa în lume. E adevărat că, în comparaţie cu fraţii ei, avea co¬pila asta multe calităţi, pe care i le-au dezvoltat părinţii adoptivi prin mii de feluri. Când a cres¬cut mare, numai bună de mări¬tat, tot părinţii i-au ales soţul, fi¬ind acesta fiul unor prieteni din tinereţile lor. Şi nu că nu l-ar fi iubit Nicoleta sau că s-ar fi împo¬trivit alegerii lor, dar era totuşi o nemulţumire că nu l-a găsit ea, că i l-au adus în palme. Erau din familii asigurate ambii şi, în scurt timp, au pus mână de la mână şi le-au cumpărat tineri¬lor apartament.

Odată cu venirea nepoţilor pe lume, Sanda şi Gheorghe din tot ce câştigau, muncind în mai multe locuri, îşi ajutau fata să le dea celor mici educaţia potrivită, să aibă de toate. Pentru că sala¬riul Nicoletei, ca lucrător la edi¬tură, era de râsul găinilor. Soţul ei, deşi preda la Universitate şi avea toate titlurile ştiinţifice po¬sibile, nu avea un salariu cu mult mai mare decât al Nicoletei. Vă spun că, dacă n-ar fi fost părinţii ei adoptivi, greu s-ar fi descurcat tinerii soţi. Până să împlinească Nicoleta 36 de ani, a trăit o viaţă frumoasă, înconjurată mereu de oameni iubitori: soţ, părinţi, so¬cri şi rude câte vrei.

Nenorocirea s-a abătut asupra familiei lor pe neaşteptate. Părinţii adoptivi la pensie şi-au cumpărat o casă la ţară, aproape de Chişinău. Apartamen¬tul din municipiu îl dăduseră cu chirie şi-şi ajutau astfel în conti¬nuare fiica. Într-o zi, se trezeş¬te Nicoleta cu un telefon de la ţară, un vecin de-al părinţilor ei a anunţat-o că aceştia nu mai sunt în viaţă.
Noaptea, nu se ştie cum, li s-a aprins casa şi i-au gă¬sit morţi spre dimineaţă, când a sărit lumea să stingă incendiul. Uite că, în drum spre sat, pes¬te microbuzul în care mergea Nicoleta a dat un nemernic cu maşina şi multă lume s-a ca¬licit atunci. Nici nu ştie fiica adoptivă unde-i sunt îngropaţi părinţii. De pe patul de spital, a trecut în altul, la ea acasă şi doar uneori, când are timp infirmiera, o scoate afară, să va¬dă şi ea cum trece vremea şi se schimbă anotimpurile.

Să ştiţi: un om imobilizat la pat nu e mort!

Vai de omul imobilizat la pat! Dacă la început mai au răbdare cu tine, vine vremea că se satură toţi şi se întreabă oare cât o să mai trăiască infirmul acesta? Nicoleta, de când a pornit să facă însemnări zilnice, şi-a schimbat gândul de suicid. Îşi zice: închei caietul acesta şi vedem noi ce facem mai departe. A trecut la altul, apoi la al treilea şi, într-o zi, îmi telefonează la redacţie cu rugămintea să ne întâlnim. Ştiţi şi dumneavoastră că evit să mă duc la case străine şi la oameni pe care nu-i cunosc. Pentru că păţită sunt, o pot confirma şi unii colegi de-ai mei din radio, m-am dus odată la un invalid care, pe lângă că era beteag de un picior, mai avea şi afecţiuni psihice. N-am putut ieşi din casa lui până nu i s-a întors nevasta de la serviciu să mă elibereze din captivitate.

De Nicoleta însă nu voiam eu să mă despart. O femeie citită, cultă şi înţelegătoare, care a trecut prin viaţă cu mintea deschisă şi a trăit de toate, nu te plictiseşte niciodată.

Mi-a împrumutat caietele ei şi le-am citit cu sufletul la gură. O editură privată de la noi le pregăteşte pentru tipar. Am întrebat-o pe Nicoleta de ce şi-a intitulat însemnările „De-ar fi să mor…”. „Pentru că am vrut să înţeleagă copiii mei şi nepoţii, să priceapă rudele şi colegii, să ştie străinii care nu mă cunosc că un om imobilizat la pat nu e mort. Că sufletul lui se zbate să zboare sus de tot, de unde se văd bine faptele oamenilor şi se citesc cu uşurinţă gândurile”, mi-a răspuns ea.

Fiica Nicoletei mi-a telefonat zilele trecute şi m-a anunţat că sufletul acestei femei a urcat la cer… Oare cum ne vede ea de sus?