Şi-au dat seama că a fost călugăr după rămăşiţele odăjdiilor lui

Întâmplarea mi-a povestit-o un călugăr bătrân care astăzi odihneşte în cimitirul unei mânăstiri. L-am cunoscut prin anii 80 ai secolului trecut. Lucram pe atunci la Radio Moldova şi realizam o emisiune ateistă – „Lumina”. Cei tineri n-o cunosc, dar oamenii mai în vârstă şi chiar o parte bună dintre actorii trecuţi de 50 de ani şi-o mai aduc aminte pentru că făceau un ban citind roluri din diverse scenete.

Ei bine, atunci l-am cu¬noscut pe omul despre care vreau să vă vorbesc astăzi. Era un fost călugăr de la o mănăstire închisă pe tim¬pul sovieticilor. Încerca să-¬şi găsească un loc printre mireni. Să fi avut atunci vreo 60 de ani, dar era cu totul deosebit omul acela. Trăia într-un sătuc mic din raionul Floreşti. Se aciuase la casa unui bătrân singu¬ratic şi, în doi, îşi alinau sin¬gurătatea. Uneori, Pahomie se îmbrăca în straiele lui de monah şi pornea în lume. Nu-l vedea bătrânul câteva săptămâni, dar peste o vre¬me apărea din nou în poar¬ta omului – cu traistele pline cu ulei, făină, alte merinde. Se aşeza pe prispa casei şi pornea să-i povestească pe unde a fost, ce a văzut şi cum îi părea lumea pe care a întâlnit-o.

Întâlnirea care mi-a răsturnat ideile atee

Nu ştiu cine dintre ascultători mi-a scris un răvaş în care îmi povestea despre călugărul acesta pripăşit în satul lor. Chiar în săptămâna ceea am şi plecat la Floreşti în deplasare. Mă gândeam eu că voi avea în emisiune un subiect de zile mari, dar niciodată n-am bănuit că acea întâlnire o să răstoarne în mine nişte lucruri, nişte idei pe care le credeam de neclintit – că Dumnezeu, spre exemplu, e doar în închipuirea oamenilor, că puterile lui miraculoase sunt doar vorbe de neluat în seamă, că religia e doar pentru minţi întunecate. Adică, credeam tot ce învăţasem la şcoală şi că nimic, dar absolut nimic, n-o să mă clintească din părerea asta. Până la întâlnirea cu Pahomie…

Îmi povestea el că s-a născut într-o familie nume¬roasă – aveau părinţii lui şapte fete, el fiind singurul băiat. Că trăiau greu şi se hrăneau din mila oamenilor şi a bisericii din sat. Că într-o noapte, mai spunea Paho¬mie, să fi avut el vreo nouă ani, i se arată în vis Maica Domnului şi-l îndeamnă să se ducă la o mănăstire, că asta o să-l salveze. A doua zi, când le-a povestit părinţilor că uite a visat ceea şi ceea şi că a fost îndemnat să se călu¬gărească, taică-său şi-a pus mâinile în cap: cum, atâta băiat are şi tocmai el să se ducă de la casă? Mama lui, femeie peste seamă de credincioasă, l-a luat însă de mână şi l-a dus la o mănăstire. Undeva prin părţile Călăraşilor. Până să se călugărească, a fost copil de alergătură. Pentru ce avea ascultare în ziua ceea, împlinea fără cârtire. Şi se ruga pentru toţi ai lui de acasă. Stareţul îi dădea voie la început să se ducă să-i vadă pe ai lui sau, uneori, venea mamă-sa cu surorile mai mari la slujbele de duminică la mănăstire şi, astfel, afla veşti despre sat, rude şi ceilalţi din familie. S-a deprins uşor cu viaţa din mănăstire pentru că era copil cuminte şi ascultător.

S-au căsătorit şi au umplut lumea cu necredincioşi

La 16 ani, s-a călugărit, convins fiind că asta era misiunea lui pe pământ – să apere credinţa în Dumnezeu. Până în anul 40, îl însoţea deseori pe stareţul mănăstirii pe la alte locaşuri sfinte din România şi chiar îl bătea gândul să se retragă în unul din ele mai târziu. Îi plăceau munţii şi ar fi vrut să slujească într-o mănăstire, departe de lume, numai el şi Domnul alături. Visul i-a rămas însă neîmplinit. Mănăstirile de pe la noi au început a se închide una după alta, monahii tineri şi fără credinţă au dezbrăcat hainele călugăreşti şi au ajuns să trăiască printre mireni, preluând obiceiurile lumeşti şi uitând de Domnul. S-au căsătorit şi au umplut lumea cu necredincioşi, ba chiar s-au găsit şi dintre cei care au hulit, de dragul interesului personal, credinţa şi adevărul despre Dumnezeu.

Alungat din mănăstire, Pahomie s-a retras în pustietate. Şi-a construit o colibă într-un desiş de pădure şi trăia acolo şi vară, şi iarnă. Se hrănea cu pomuşoare şi cu ciuperci. Oamenii de prin satele din împrejurimi, aflând că în pădure se ascunde un călugăr, din puţinul pe care-l aveau, lăsau în preajma colibei de toate, să nu moară acesta de foame. Pe timp de iarnă, Pahomie se adăpostea într-un bordei adânc, acoperit cu bârne şi iarbă uscată. Zicea el că nu se teme de moarte, că nu avea frică nici de animale sălbatice – uneori, iernile, în jurul colibei lui simţea el că fac roată lupii. Erau mulţi pe atunci în pădurile noastre. Dar uite că de oameni se temea… Se schimbase lumea şi oricând putea fi ridicat de acolo.

Altarul din colibă

Pahomie îşi făcuse un fel de altar în coliba ceea din pădure şi se ruga la anumite ore aşa cum se obişnuia la mănăstire – devreme tare şi după asfinţitul soarelui. Îmi spunea el că asta îl întărea în credinţă. Într-o noapte de vară, a dat buzna peste dânsul un bărbat dintr-un sat megieş şi l-a prevenit că a doua zi miliţia o să facă o razie prin pădure, să-l prindă pe călugăr. „Fugi, părinte, de aici, iaca ţi-am adus şi nişte haine să te schimbi, să nu te recunoască careva.” În aceeaşi seară a distrus coliba, a mascat locul unde avea bordeiul acela sub pământ, că nu se ştie cum vine vremea şi trebuie să se întoarcă. Zic, a lăsat totul şi a fugit. Umblând din sat în sat, a ajuns şi în cătunul acela din raionul Floreşti. Prin localitate curgea un râuleţ şi avea omul peşte destul. În păpurişul de la mal prindea raţe sălbatice şi-i părea că trăieşte în rai. De vreme rea se ascundea între stânci. Acolo l-a şi găsit moşul acela singuratic, l-a găsit şi l-a luat la el. „Am să le spun tuturor că suntem neamuri, că ţi-a murit nevasta şi că ai venit să trăieşti la mine.”

Dar adevărul a ieşit foarte repede la iveală. L-a văzut cineva pe Pahomie la Floreşti îmbrăcat în haină de călugăr şi a umplut satul. Uite-aşa am ajuns să-l cunosc. Ce nu v-am spus e că Pahomie avea vedenii, adică i se năzăreau lucruri care mai apoi se împlineau. Putea să se întâlnească cu cineva din cătunul acela şi, pe loc, Pahomie vedea ce-o să i se întâmple persoanei în timpul mai apropiat şi-i spunea: păzeşte-te de cutare lucru, de cutare om, că uite ce te aşteaptă. Şi deseori se împlinea prorocirea lui.

Hăituit zeci de ani de autorităţile comuniste

Spunea călugărul că Dumnezeu îl îndeamnă cum să-i ajute pe oameni, că, prin credinţă, a ajuns să aibă darul acela. Îmi explica el cum vede lucrurile pe care le proroceşte. „Uite, am o scăpărare în ochi şi văd clar ce-o să se întâmple, de parcă aş fi de faţă…” Aşa i-a mers vestea din sat în sat şi lumea începu să vină la casa celor doi bătrâni, fiecare cu durerea lui. Întâi au zis că e nebun, cei din administraţie, fireşte, apoi, ca să scape de străinii care tot veneau şi veneau în sat, l-au silit pe Pahomie să părăsească localitatea.

Pe unde o fi hoinărit el, nu ştiu. Poate s-o fi dus la bordeiul din pădure, poate s-o fi ascuns printre stânci, în locuri mai ferite. Din familia lui nu rămăsese în viaţă nimeni, toţi de la mic la mare s-au prăpădit în timpul foametei. După 90, când au început să se redeschidă mănăstirile, îmi povestea un stareţ tânăr de la un locaş sfânt de pe la Rezina că au găsit cu ani în urmă, într-o hrubă, osemintele unui bărbat. Că a fost călugăr şi-au dat seama după rămăşiţele odăjdiilor lui. Era îmbrăcat într-o sutană neagră ferfeniţită de vremi şi de îndelungată folosinţă. M-am gândit atunci: oare n-o fi fost acestea rămăşiţele pământeşti ale lui Pahomie?