Ilinca Gribincea și Adrian Ducin sunt doi tineri originari din R. Moldova cărora viața le-a rezervat planuri și surprize mai speciale. De când se știu, baletul face parte din viața lor, le aduce satisfacții, le permite să viziteze numeroase colțuri ale lumii, le aduce un venit, și cel mai important, reușesc prin fiecare dans să încânte inimile spectatorilor. Acest minunat sport i-a unit, ei formând un cuplu armonios și de succes atât în lumea baletului, cât și în cea reală.

Aventura pe acest tărâm a început asemănător în cazurile amânduror, însă, odată intrați în joc, drumurile lor s-au nuanţat și din cauza diferenței de vârstă: „La 11 ani am fost admisă la Liceul Coregrafic din Chișinău sub direcţia domnului Iurie Gorșcov. Pe la vreo 14 ani am avut onoarea să iau ore particulare de balet de la marele pedagog Ludmila Ionița, a cărei idee a fost să plec peste hotare. După o scurtă audiție, am fost admisă la Academia de Balet a Operei din Viena (instituţie înfiinţată în 1771! – n.a.), unde mi-am terminat studiile”, afirmă Ilinca Gribincea. Partenerul ei, Adrian, ne spune cum a îmbrăţişat această profesiune: „Ca și Ilinca, am fost elev al Liceului de Coregrafie, unde am fost admis la vârsta de 11 ani, studiind sub tutela distinsului profesor Alexandru Ivanov. Participând la un concurs de balet din Viena și obținând un loc de frunte, mi s-a propus o bursă de studiu la Conservatorul din Viena”.

Ambii susțin că au ales să părăsească Republica Moldova cu speranța de a atinge apogeul acestei arte. „În Occident sunt mai multe oportunități, arta baletului fiind la cote maxime în ultimii 30 de ani. Europa este epicentrul culturii, am simțit că șansa de a învăţa la cei mai buni pedagogi ai unei școli de renume internațional nu trebuia scăpată”.

Sentimentul de nedescris din lumina reflectoarelor

Odată ajunși la Viena, erau inevitabile călătoriile în alte țări din Europa, și nu numai. „Fiind încă destul de tânără și făcând parte dintr-un ansamblu profesionist doar de vreo cinci ani, nu prea am avut ocazia să călătoresc. Am vizitat Germania, Republica Cehă, Slovenia, Italia, Tunisia, cu cel mai vechi și frumos teatru de pe continentul african”, spune Ilinca. Aflat în acest anturaj de mai mult timp, Adrian trece în revistă o arie mai vastă a turneelor sale: „Am plăcerea să spun că am avut norocul să cutreier continentele, dintr-un capăt al Europei până în îndepărtata Asie, America de Nord și Africa. Mi-a rămas în memorie Japonia, o țară atât de ciudată, și totodată extrem de frumoasă!”.

Despre sentimentele ce îi cuprind când sunt pe scenă în fața a sute de oameni și despre atmosfera ce îi îmbrățișează, cei doi balerini afirmă: „Fiecare ieșire în scenă începe cu nervozitate și un pic de nesiguranță. Pe parcursul dansului, concentrarea și sentimentele exprimate de caracterul pe care îl joci iau locul nesiguranței și fricii. La sfârșit, ropotul aplauzelor publicului satisfăcut de prestaţia ta te face să uiți complet de oboseală și chiar de durere. Toată munca ta fizică și psihologică de ani de zile, sacrificiile făcute și poate durerea fizică și spirituală prin care ai trecut îți sunt răsplătite prin acele câteva clipe în lumina reflectoarelor, acele minute de aplauze și prin recunoștința și plăcerea imprimată pe fețele spectatorilor. Este un sentiment de nedescris…”

Baletul este un sport unic, grațios și extrem de minuțios, prinzând contur diferit în țările din lume și totodată o percepție diferită. Adrian și Ilinca relevă că, în Europa, ca și pe vremuri, baletul e văzut ca o artă nobilă, aristocrată. Teatrele investesc sume enorme de bani în realizarea unor noi producții, companiile și școlile naționale de balet având sponsori și susținere financiară din partea statului, încât devine foarte dificil pentru tinerii dansatori să-și găsească de lucru. Mai multe școli, respectiv mai mulți elevi, mai multi elevi – mai mulți profesioniști, iar mai mulți profesioniști înseamnă o concurență crâncenă, conchid cei doi dansatori de balet.

Despre riscurile meseriei

Am fost curioasă să aflu cum decurge o zi obișnuită din viața lor. „Ziua noastră începe la 9 dimineața cu setul de exerciții la bară, după care trecem la exerciţiile ce au o notă mult mai complicată și activă. Această încălzire de o oră şi jumătate o numim „classe” sau training. La ora 11, începem repetițiile ce durează până la 18, cu o pauză de prânz. În zilele când avem spectacol, terminăm repetițiile la 14, și avem vreo patru ore de odihnă. De obicei, pe la ora 18-19 începe seara de balet care se termină pe la ora 22-23. Și a doua zi o luăm iar de la capăt. Nu este o muncă ușoară!”, spun balerinii.

Evident există şi restricții, un regim bine pus la punct și chiar anumite riscuri. „În ce mă priveşte, am norocul să nu fi ținut niciodată niciun regim alimentar sau dietă. Cu toate acestea, multe balerine au grijă la ce mănâncă. Țin diete bogate în proteine, magneziu și calciu, cu puțini carbohidrați și grăsimi. Unii bărbati iau suplimente alimentare de proteine și magneziu pentru regenerarea și păstrarea în formă a mușchilor”, relatează Ilinca.

Cât despre riscurile meseriei, ambii cred că, oricât de ciudat ar suna, baletul este un sport. „Pentru că ne folosim tot corpul pentru a dansa, tot corpul are de suferit. Cel mai des dansatorii au probleme cu genunchii și spatele, de la nenumăratele sărituri și ridicări. Majoritatea balerinelor au probleme cu falangele picioarelor. De la constantul dansat în poante, acestea fiind foarte tari și având în vârf ghips, unele balerine chiar ajung să aibă degetele mereu rănite sau deseori chiar deformate.”

Viitorul: un mare coregraf şi o profesoară ilustră de dans

De asemenea, cei doi au relații excelente cu colegii de breaslă. „În general, Slovacia, locul în care trăiesc și lucrez, este o țară cu oameni calzi, omenoși și bine-crescuți. Chiar dacă suntem toți din țări diferite, cu alte tradiții și valori, am reușit să găsim limbaj comun bazat pe respect, apreciere și chiar prietenie”, relevă Ilinca, iar Adrian povesteşte că, fiind de ceva mai mult timp în teatrul din Bratislava, are cunoştinţe mai vechi. „Am buni prieteni și printre colegii de breaslă și printre pedagogii de acum, care mai dansau când am intrat eu în companie, fiindu-mi deci colegi. Petrecând mai toată ziua împreună, zi de zi, am ajuns să devenim foarte apropiați”, sisţine Adrian.

Tot datorită baletului, cei doi au ajuns să formeze un cuplu. La acest subiect Ilinca mărturisește că, atunci când mai era în trupa de balet din Viena, i s-a propus o plecare cu un număr redus de colegi în Tunisia, restul dansatorilor urmau să fie din Bratislava. La repetițiile dinaintea turneului l-am cunoscut pe Adrian. Aflând ca e și el din R. Moldova, am găsit imediat teme de discuții. Petrecând tot timpul împreună, am ajuns să ne cunoaștem destul de bine și s-au înfiripat primele sentimente. Am decis să ne vedem și după terminarea turneului. După vreo jumătate de an am luat decizia să vin în Slovacia la Opera Națională, mutându-mă aici definitiv alături de Adrian.

La final am dorit să aflu unde se văd cei doi peste 20 de ani. Cert este că atât Ilinca, cât și Adrian nu îşi fac planuri, aşteaptă să vadă ce le rezervă viața. Evident, cei doi au vise, Adrian dorește să devină un mare coregraf, să dețină propria companie de dans descoperind noi talente. Pe când Ilinca visează să fie un pedagog cu o vastă experiență în dans și pedagogie, învățând noile generații ce ştie ea mai bine să facă – balet!

Valeria Capra, stagiară