În una din ediţiile trecute, vă povesteam despre soarta familiei Cireş, care provine din satul meu de baştină, Ustia, r. Dubăsari, relatată de Lucia Cireș, din Iași. Refugiaţi în 1944 în România, după ce au scăpat de deportarea din 1941, membrii familiei Cireş au supravieţuit terorii regimului comunist, care urmărea exterminarea poporului nostru prin diferite metode. Familia Gatcina, însă, din care provenea mama Luciei Cireș, după deportarea în Siberia, a rămas destrămată.

 Refugiaţi peste Prut, au devenit pribegi în propria lor ţară. „Totdeauna am simțit că nu am baștină, mai ales că ne-am tot mutat de colo-colo”, povesteşte Lucia Cireş despre viaţa în România, după 1944.

Drumurile pribegiei

Cuvintele „război”, „cedare”, „refugiu”, mai târziu „canal”, nu aveau înţeles pentru Lucia, copila lui Iuliu Cireş şi a Tatianei Gatcina, care a prins ochi şi a rostit primele cuvinte în Oltenia, la Bechet, unde s-au refugiat împreună cu familia tatălui său. Însă, la auzul acestor cuvinte, abstracte pentru ea, inima i se strângea de parcă ar fi fost vorba de „bau-bau”, fiindcă maturii le şopteau pe un ton grav, cu frică, ca nu cumva să fie auziţi de cei care îi pândeau pe „duşmanii de clasă”  și pe alte „elementele periculoase” pentru regimul de „democrație populară”.

„Când am absolvit liceul, în 1961, nu am reușit la facultate, căci elevii care aveau origine socială „nesănătoasă” nu erau admiși (era încă lupta de clasă și dictatura proletariatului)”. Preoții (tatăl Luciei, Iuliu, a fost preot, ca şi bunicul ei, Grigore Cireș) erau un fel de „dușmani ai poporului”, îşi aminteşte Lucia Cireş ororile politicii comuniste ce s-au abătut şi peste România odată cu aşa zisa „eliberare” sovietică.

Jorj, al treilea frate Cireş (decedat în 2013), unchiul Luciei, a lăsat şi el câteva pagini de memorii  despre satul Ustia, amintiri din timpul când studia la Seminarul Teologic, dar şi memorii din refugiu: „În România am bejănărit şi am suferit mult până ne-am apropiat de o viaţă cât de cât normală. Mama şi-a recăpătat o pensie modică, de urmaş, iar noi, cei patru fii (Iuliu, Petru, Gheorghe, Andrei) am devenit, prin muncă asiduă şi multe privaţiuni materiale, intelectuali români, respectiv: preot, cadru didactic, medic veterinar, inginer”, scrie el.

Revederea satului natal

 Primul care a ajuns în Basrabia, după refugiu, a fost Andrei, mezinul Cireşilor, care numai după moartea lui Stalin, în 1959, a putut revedea locurile natale. A fost într-o excursie organizată, când s-a „rătăcit” de grup, ca să vadă Ustia. „Și bunica, Feodosia Cireș, a fost, cu invitație, cred că tot prin 1959. Îi ardea tare dorul de casă. Numai tatăl meu nu a ajuns, el s-a îmbolnăvit și, în 1960, a decedat. Osemintele lui le-a adus mama la Iași, unde ne-am stabilit (eu din 1963, mama, din 1970). Andrei a mai venit și în 1969”, îşi aminteşte Lucia.

Împrăştiaţi prin lume

Chiar dacă familia tatălui Luciei Cireş, refugiată peste Prut, a trecut prin multe greutăţi, cei patru fraţi, (doi reîntorși de pe front, unde Petunia a fost rănit) au fost alături unii de alţii în clipele grele şi au avut-o alături pe mama lor, preoteasa Feodosia.

Familia Tatianei (mama Luciei), însă, a rămas destrămată: bunicul, Serafim Gatcina a murit împuşcat în gulagul rusesc, străbunica Irina, deportată, a murit de frig şi de foame, acolo, mezina de patru ani a lui Serafim, rămasă în grija străbunicii, a fost dusă la casa de copii în Siberia, iar cea de-a doua soţie a lui Serafim Gatcina, Natalia, cu un copil de câteva luni, a fost trimisă la muncă în gulag. Numai Vica şi Tatiana, cele două fiice mai mari ale lui Serafim, care au scăpat de deportare, s-au refugiat în 1944 în România. Vica a trecut Prutul cu o soră a mamei sale, Marusea, iar Tatiana (Cocuţa), cu fiica ei de trei luni, Lucia, s-au refugiat în Ţară, împreună cu familia soţului, Iuliu Cireş.

Dorul de soră

 Cele două surori, Vica şi Tatiana s-au reîntâlnit cu sora lor Lucica din Siberia (căreia ruşii i-au schimbat numele în Liubovi, când au dus-o la casa de copii) peste mulţi ani, povesteşte Lucia Cireş, fiica Tatianei.

„Nu știu sigur ce demersuri au făcut mătuşa Vica și soțul ei (ea era juristă, el, inginer electromecanic în Cluj, pe atunci), prin «Crucea Roșie», prin basarabenii care s-au întors din Siberia, după moartea lui Stalin. Știu că, mai întâi, i-au descoperit pe Natalia Gatcina și pe fiul ei, Iurie, desigur prin corespondență. Ei reveniseră în Dubăsari, nu li s-a dat voie să rămână în Ustia. Prin anii aceia era foarte greu de comunicat cu RSS Moldovenească. Printre cei ce au contribuit la aflarea Lucicăi a fost și părintele Vasile Țepordei. Deoarece ea avea și numele schimbat, din Lucica în Liuba, iar locul și data nașterii erau fictive, la identificare a contribuit un semn particular: în copilărie a fost opărită la o mână, undeva mai jos de subsuoară, și i-a rămas un semn. Era studentă la Istorie, deja, când au descoperit-o, pe la Omsk” îşi aminteşte Lucia Cireş despre reîntâlnirea surorilor mamei sale.

Vica (împreună cu soţul ei Victor) şi Lucica Gatcina, s-au întâlnit pentru prima oară la Moscova, pe aeroport, unde cei dintâi s-au înscris într-o excursie organizată oficial. Tot acolo a aterizat şi Lucica, din Siberia. Deşi Lucica nu ştia limba română, Vica și soțul ei vorbeau limba rusă, învăţată în Basarabia. A fost o întâlnire emoţionantă a surorilor Gatcina, care s-au regăsit după atâţia ani.

Acasă

Mai târziu, Lucica s-a căsătorit cu un ofiţer rus, Aleksei Sacikov. Când a venit în România pentru prima oară, în 1958, cu „invitaţie” la surorile ei, a venit fără soţ, fiindcă el era militar şi nu avea voie.

„A venit la Cluj, la Vica și la noi, la Salonta-Bihor, când încă trăia tata (tata era protopop atunci). A urmat corespondență neîntreruptă între surori, vizite ale Lucicăi la Natalia Gatcina, la Dubăsari, la surori, în România. Când soțul ei a ieșit la pensie, a avut voie să primească musafiri din străinătate. Astfel, în 1976, am fost cu mama, cu Vica și cu unchiul Victor la ei, la Tbilisi (unde locuiau atunci). El, ca ofițer, a avut misiuni în toată Uniunea Sovietică.  În 1967, Lucica avea deja o fetiță de vreo 4-5 anișori, Tania (Tatiana, ca și pe mama)  și a venit la Dubăsari, la Natalia, ca să o nască pe a doua fetiță (Victoria, ca și pe Vica). Eu port numele ei. Eram șase persoane de sex feminin, dar purtam numai trei nume!” îmi spune Lucia Cireş.

Când Lucica a fost în Basarabia, a încercat să obţină aprobare pentru construirea unui apartament, ca să rămână în Chișinău, dar n-a reuşit. I s-a spus că nu se mai primeau ruși, deşi era născută în Moldova!

Surorile au continuat să-şi scrie şi să se întâlnească până s-au trecut din viaţă.

Rămasă văduvă, în anii de pensie, Lucica-Liuba s-a dus lângă fetele ei, la Vladivostok. A mai lucrat şi după pensionare, fiindcă avea pensie mică şi se descurca destul de greu. În ultimii ani ai vieții, fiind aproape de granița cu China, a predat limba rusă chinezilor, în China.

Lucica, basarabeanca deportată în Siberia la vârsta de patru ani, care a crescut ca un copil orfan la casa de copii, deşi avea surori în România, care îi duceau dorul, a tânjit după baştină de când şi-a descoperit Ţara. A murit în China, în 2009. Urmaşii au adus-o lângă ei şi au înmormântat-o în Rusia.

„Toți ai noștri s-au stins cu gândul întoarcerii „acasă”, dar istoria nu ne-a mai permis” regretă Lucia Cireş.

Nadea Roşcovanu