Doar credinţa că sunt asemenea oameni pe pământ mă face să cred în poveştile lu¬mii

Nu ştiu cum se întâmplă, dar unii oameni îşi fac drum spre inima mea pe cea mai scurtă cale şi nu le trebuie pentru asta prea multă diplomaţie sau fapte ieşite din comun. E destul să iubească copiii.

Nu numai pe ai lor, dar să aibă un sentiment de afecţiune pentru cei din preajmă şi de mai departe, să nu-i judece prea ta¬re când aleg aceştia căi greşite pentru că se dovedeşte mai târ¬ziu că au făcut-o din neştiinţă, din lipsă de experienţă, din prea mare încredere că toată lumea-i bună. Şi mai ales mi-s dragi oamenii care-şi întind aripa lor protectoare peste aceste destine şi le netezesc calea să se reali¬zeze uşor într-un viitor cât mai apropiat.
Nu-i cunosc pe Valentina şi Ion Croitoru din comuna Brătuleni, raionul Nisporeni, fostul jud. Ungheni. Totuşi am îndrăz¬nit să le telefonez într-o seară şi să-i întreb doar atât: ceea ce se spune despre ei e adevărat? Adică au adunat în familia lor mai mulţi copii vagabonzi şi că aceştia au găsit în sfârşit în casa lor adăpost şi dragoste?

Pomană cu nişte copii lepădaţi de părinţi

Mi-a confirmat Valentina Croitoru că de şase ani au în familie copii luaţi de la centrul de plasament „Aşchiuţa” din Chişinău şi că au făcut-o la început cu gândul să-i înfieze, adică să nu se folosească de sursele financiare ale statului, ci să-şi facă o pomană cu nişte copii de care nu au nevoie părinţii biologici. I-au şi găsit – erau trei fraţi născuţi la Ialoveni – cel mai mic abia împlinise trei ani şi două luni, iar fratele mai mare avea la vremea ceea nouă împliniţi. Mama copiilor, o des-trăbălată de muiere, dispărea de acasă fără să-şi bată capul ce-o să se întâmple cu ei, o dată n-a catadicsit să se întoarcă la timp. Pruncul de numai trei ani şi do¬uă luni rămânea singur în casă, nehrănit şi neprimenit pentru că frăţiorii mai mari ieşeau în stradă în căutarea hrănii.
Ce ştiţi dumneavoastră, ca¬re credeţi că aveţi probleme se¬rioase, ce ştiţi dumneavoastră ce înseamnă cu adevărat să su¬feri de frig, de foame, să nu ai în preajmă un matur care să te apere de lipsuri? Întrebaţi-i pe aceşti copii de ce au ajuns să fu¬re, de ce intrau prin magazine, curţile oamenilor, în biserici când foamea dădea peste ei. Şi acasă îi aştepta un copil de nu¬mai trei ani să se întoarcă frăţi¬orii – unul de nouă ani şi Olguţa de numai cinci împliniţi, ca să-l hrănească şi să-1 primenească? De multe ori mă gândesc câte nenorociri se întâmplă alături de noi! Şi din neştiinţă, uneori din indiferenţă, alteori din lipsă de timp, nu avem cum să-i aju¬tăm pe cei care se află în prag de mare deznădejde.
Se zice că Domnul îi dă omului atâta greutate cât poate duce, dar de ce, mă întreb eu, pune la încercare rezistenţa unui copil de numai cinci ani, cum avea atunci Olguţa, sau nouă ani la care era Mihăiţă?! Aceştia au fost primii copii care au venit în familia Valentinei şi a lui Ion Croitoru din Brătuleni, Nisporeni. Aveau soţii Croito¬ru un gând mai vechi să înfieze nişte copii de la orfelinat. Să fie fraţi între ei, s-au gândit întâi de toate… N-au reuşit în cazul aces¬tor copii, pentru că ei nu aveau actele în regulă şi nici statutul prevăzut pentru înfiere. Şi to¬tuşi a fost norocul lor că anume pe ei i-au găsit!

Cu o condiţie: să fie fraţi între ei

Mă veţi întreba cum au ajuns puştii aceştia la Centrul de pla¬sament temporar „Aşchiuţa” din Chişinău? Vă spuneam că fră¬ţiorul lor mai mic rămânea de unul singur în casă şi plângea încontinuu speriat, ud, flămând, şi unul din vecini, văzând că nici un matur nu se vede prin preaj¬mă, a anunţat organele de tutelă şi curatelă. Prin Direcţia de Asis¬tenţă Socială au fost luaţi ca din oală şi aduşi la centru. Sunt şase ani de când puştii şi-au găsit aici o altă casă şi alţi părinţii. Pentru că nu au putut să-i înfieze, soţii Croitoru au hotărât să deschidă o casă de copii tip familie.
Au mai luat şi alţi copii – doi dintre ei iarăşi fraţi – Vlăduţ de 9 ani şi Daniel, de trei ani. Şi doi copii, care nu sunt rude între ei – o fetiţă de unsprezece ani, care n-a mers niciodată la şcoală, astăzi e doar în clasa a doua şi în viaţa ei a cunoscut atâtea câte nici unul matur nu află până închide ochii. S-a născut nu se ştie unde de la o fată mare cu purtări uşoare săraca, a umblat prin Belarus cu cerşitul cu un grup de ţigani, a tot hoinărit şi a furat ce-i sta la îndemână, ca să ajungă până la urmă la acelaşi centru de plasament din Chişinău, „Aşchiuţa”. De acolo – în familia Croitoru.
Întotdeauna am fost sigură că în lumea asta nimic nu este în¬tâmplător. Adică lucrurile se lea¬gă în aşa fel că acolo unde pân¬za vieţii se destramă se găseşte imediat un alt meşter, care leagă firele la loc şi destinul îşi conti¬nuă mersul. Toţi copiii aduşi în familia Valentinei şi a lui Ion Croitoru se obişnuiesc astăzi să trăiască omeneşte, zic mamă şi tată unor oameni pe care i-au întâlnit la diverse vârste. Să nu credeţi că este un lucru uşor să-i dezbari de frică, de obişnuinţe urâte, să le trezeşti încredere, respect sau dragoste, nimic uşor din toate astea pentru că, deşi sunt în pragul adolescenţei, ei au deja o experienţă tristă – ma¬turii nu întotdeauna sunt oame¬ni de nădejde.

Daţi la crescut unei dădace, şi-apoi uitaţi

Nu fiecărei femei îi este dat să fie mamă. Ar trebui să înţe¬leagă fiecare tânără femeie că dacă nu are puterea şi răbdarea să crească un pui de om până la maturitate, să nu se încumete să-i nască. Pentru că se nenoroceşte ea şi distruge viaţa propriului copil. Vă spuneam că în familia Valentinei Croitoru au mai apărut doi fraţi – Vlad şi Daniel. Mama lor voia să plece în străinătate. A citit în „Makler” că unele femei de pe la noi îngrijesc de copiii ai căror părinţi muncesc peste hotare. A contactat una din femeile astea, i-a dus pe cei doi copii ai săi la adresa indicată, au bătut palma ca în orice afacere şi a dispărut. A dat de ştire că este în Cipru, a trimis un timp şi bani pe adresa dădacei şi apoi a dispărut. Definitiv.
Ce avea să facă dădaca din moment ce s-a trezit că are în grija sa doi copii străini, fără niciun ban pentru întreţinere? Fireşte că i-a predat statului. Şi de acolo puştii – unul de trei ani şi altul de nouă ani, şi-au găsit loc în casa familiei Croitoru. Zic, până într-atâta se întretaie des¬tinele oamenilor încât nu se ştie ce se întâmplă cu fiecare dintre noi mâine.
Am să vin într-o zi şi la Brătuleni… Să văd copiii din cele câteva familii, care au ajuns să fie fraţi între ei şi care s-au aci¬uat aici, la început de nevoie, iar acum cu tot sufletul. Vreau să-i cunosc pe soţii Croitoru, pentru mine oameni neobişnuiţi, care şi-au pus în cârcă o sarcină de neurnit pentru mulţi, dar pe ca¬re dânşii o poartă cu uşurinţă. Vreau să-i cunosc şi să mă încăl¬zesc şi eu lângă sufletul lor atât de mare. Doar credinţa că sunt asemenea oameni pe pământ mă face să cred în poveştile lu-mii. Nemuritoare şi cu final fe¬ricit. Rămân o visătoare şi asta mă bucură. Cine mai vine în oastea mea?