Valeriu are 32 de ani, dar gândeşte şi acţionează ca un om cu o experienţă bogată de viaţă. Este căsătorit de şapte ani. Are un băieţel de şase ani şi o fetiţă de trei ani. Era student la ASEM când părinţii lui s-au înglodat într-o datorie de câteva zeci de mii de euro. Băiatul şi-a pus mintea la contribuţie, a făcut o analiză, un studiu de marketing şi, cu bani împrumutaţi, a deschis o reţea de buticuri. Învăţa şi muncea. În trei ani a reuşit să achite atât datoria părinţilor, cât şi banii împrumutaţi de el.

Se dădea în vânt după sex, dar şi mai tare după bani

Când s-a văzut scăpat de datorii, şi-a lărgit gama de produse comercializate. Avea tânărul bani şi o dată – de două ori pe săptămână a început să meargă împreună cu Ion, prieten din copilărie, la un club de noapte. Acolo a cunoscut-o pe Irina, o fată frumoasă şi graţioasă ca o felină, cu facultatea terminată. Plimbările şi timpul petrecut cu ea deveniseră pentru Valeriu un refugiu interesant şi reconfortant. Ce-i drept, îl scutura binişor de bani frumoasa, dar asta mai puţin conta pentru el. Se simţea omul iubit şi era fericit. Dacă nu se vedeau o zi-două, clipa revederii îi copleşea prin intensitatea trăirilor. Irina îl acoperea cu sărutări, îl mângâia şi-l ameţea cu declaraţiile ei de dragoste. Făcea dragoste cu ea prin hoteluri luxoase. Era genul de fată care se dădea în vânt după sex, dar şi mai în vânt se dădea după bani. Însă o făcea pe îndrăgostita şi lăsa impresia că îndrăgise până şi pământul pe care călca el. Ori de câte ori se despărţeau după o noapte de dragoste, ea îşi lua rămas-bun de la el ca şi cum ar fi plecat pentru multă vreme undeva departe. Pe măsură ce trecea timpul, Valeriu părea să se bucure din ce în ce mai mult de faptul că a putut cuceri inima acestei domnişoare.

Cel mai bun prieten l-a încornorat

Făceau planuri de nuntă. Dar într-o zi prietenul din copilărie i-a spus că Irina nu-i de nasul lui. Câteva zile mai târziu, dimineaţă, după ce s-a despărţit de ea, l-au atacat pe la spate nişte indivizi mascaţi, care i-au ordonat să se lase de fată dacă vrea să mai trăiască. Multă vreme după aceea Valeriu n-a bănuit că Ion şi Irina îl trădau deopotrivă. Cu toate că acceptase să se căsătorească cu Valeriu, ea împărţea patul în paralel şi cu Ion, care era un băiat de bani gata şi îi putea oferi mai multe distracţii decât Valeriu. Nu mai erau decât câteva zile până la nuntă când Valeriu în sfârşit a aflat că cel mai bun prieten l-a încornorat. Vestea l-a zguduit. Cu toată responsabilitatea faţă de părinţii care se pregătiseră de nuntă şi făcuseră deja mari cheltuieli, el a renunţat la această căsătorie. „Nu mai avea sens să-mi leg viaţa de ea. Am fost un naiv, un tânăr necopt. M-a chinuit mult întrebarea: Cum a fost posibil aşa ceva? Prietenul cel mai bun să-ţi facă una ca asta! Neruşinatul, o plătea împărăteşte, ca s-o aibă în pat şi el, fără să-mi spună un cuvânt! Pe nici unul dintre ei nu l-aş fi crezut că e în stare de aşa ceva. Din clipa când am descoperit crudul adevăr, n-am mai dorit să-i văd. I-am scos din suflet pentru totdeauna. Amândoi au fost nişte nesimţiţi. Niciodată până atunci nu m-am simţit atât de singur şi atât de sigur de mine. Mă maturizasem…”

Au vorbit despre curăţenia sufletului, dreptate, pietate şi omenie

Emoţiile provocate de cele întâmplate încă nu-i trecuseră definitiv lui Valeriu când a primit următorul mesaj de la Jenica, prietena Irinei: „De ce nu ţi-am ieşit eu prima în cale ca să mă alegi pe mine? Eu nu te-aş fi înşelat niciodată. Nu vrei să ne întâlnim să vorbim despre curăţenia sufletului?”. „De obicei, băiatul face primul invitaţia, dar nu-i nicio problemă dacă o faci tu. Spune unde ai vrea să ne întâlnim?” „La mine la gazdă, la ora 18.00.” Jenica crescuse fără mamă. După absolvirea şcolii a făcut un an cursuri de cofetar şi lucra la un restaurant din Chişinău. Stătea în gazdă la o mătuşă. Feminină şi delicată, atrăgătoare şi calmă, la ora stabilită, Jenica îl aştepta în prag. Din fereastra larg deschisă se revărsa o melodie atingătoare. Răsuna o piesă de Tudor Gheorghe armonizată cu anotimpul. „Cântecele lui Tudor Gheorghe au o putere mare de fascinaţie”, i-a spus domnişoara, invitându-l în casă la o cafea. Au băut cafeaua cu câteva felii de tort şi au vorbit despre curăţenia sufletului, dreptate, pietate şi omenie. Valeriu povesteşte: „A fost o plăcere să discut cu Jenica pe fundalul muzicii lui Tudor Gheorghe, servindu-mi cafeaua cu un delicios tort din fructe făcut de mâinile ei. Nu mai mâncasem până atunci un tort aşa de gustos. Frumoasele piese ce-ţi fac sufletul să zboare, cafeaua, tortul şi vorba ei caldă au absorbit tristeţea din inima mea.”

„Nu pierdeţi speranţa, domnilor!”

Peste o săptămână, s-au întâlnit în oraş. Au mers în parc. S-au aşezat pe o bancă şi îşi delectau privirile admirând porumbeii coborâţi pe asfaltul din faţa Catedralei. Jenica aduse vorba de Irina şi Ion. Valeriu a privit-o cu dojană şi i-a hotărât: „Hai să nu mai vorbim despre ei niciodată. Nu merită. I-am şters din suflet pentru totdeauna”. Au intrat în Catedrală şi, în tăcere, au aprins câteva lumânări. Peste o lună, s-au căsătorit. În plină toamnă, s-a făcut primăvară în sufletele lor, o primăvară frumoasă care ţine deja de trei ani. Totul se desfăşoară normal în familia lor tânără. Locuiesc într-o garsonieră. Au, aşa cum vă spuneam la început, un băieţel de şase ani şi o fetiţă de trei ani.

Nu se lasă învinşi de trecerea timpului. Muncesc amândoi. Ea prepară torturi la comandă, el are grijă de afacerea cu buticurile, iar noaptea munceşte ca taximetrist. Adună bani pentru a-şi construi o casă ca în poveşti. Valeriu şi-a încheiat povestea aşa: „Îi mulţumesc Jenicăi, pentru că m-a căutat şi a ştiut să mă apere de tot frigul care se abătuse peste sufletul meu. Mi-a acceptat cusururile, m-a înţeles şi mi-a devenit o adevărată şi de nădejde prietenă de viaţă. E frumoasă, simplă, plăcută, bună gospodină. M-a îndrăgit nu pentru bani, ci pentru omenia cu care am tratat-o şi o tratez. Şi dacă Irina m-a făcut să dau dreptate celor care spun că pentru absolut toate fetele, femeile dragostea şi sexul sunt pe planul doi, interesul prim fiind banul, iată că Jenica mi-a demonstrat contrariul. Cred că doamne şi domnişoare ca ea mai sunt încă, nu a murit mama lor. Deci, nu pierdeţi speranţa, domnilor!”