Familia Secară a venit în localitatea lor constrânsă de situaţie. Nu aveau unde locui şi o mătuşă le-a propus casa de la ţară. Oricum e pustie, spunea femeia, nu am de gând s-o înstrăinez, dar nici să locuiesc în ea nu mă mai întorc. Stătea mătuşa Alexandra la feciorul său la oraş. Rămă­sese bărbatul vădăoi şi nu avea cine îngriji de el şi de cei trei nepoţi. Zic, cei alde Secară s-au mutat în sat.

El s-a angajat la şcoală, iar nevasta lui – vânzătoare la alimentară. Şi o specialitate, şi alta presupunea comunicare, într-o lună de zile deveniseră oameni ai satului. Mahalagiii îi invitau la petreceri, fiind tineri, frecventau des discoteca din sat, nu scăpau nicio activitate care le-ar fi trezit curiozitatea.

Cele două familii devin prieteni

Liliana, nevasta lui Secară, era o femeie deosebită, cam plinuţă la trup ce-i drept, dar avea un păr creţ şi bogat de un castaniu neobişnuit. Şi pistruiată era femeia ceea, cu pieliţa feţei albă-albă şi subţire. Aveai impresia că, dacă te uiţi mai atent, vezi cum curge prin vinişoarele feţei sângele. Şi mai avea nişte ochi de un verde întunecat, care te hipnotizau în momentul când te fixa privirea lor. Dar nu trăsăturile feţei o făceau simpatică şi agreabilă. Firea ei veselă şi şugubeaţă te cucerea din prima clipă ce ai cunoscut-o. Şi bărbaţi, şi femei găseai în preajma ei mereu. Soţul ei era mai retras, cam crispat, dar avea Costică statură înaltă, chip plăcut, era sportiv de felul lui şi femeile îl găseau interesant.

Vă spuneam că satul i-a primit cu simpatie pe aceştia doi. O familie, tânără şi ea, porni să-i tot invite pe ospeţe. Erau cam de-o seamă, unica deosebire între ei era că familia ceea avea doi copii, mărunţi, născuţi unul după altul, în rest se descurcau din salariu şi se întreţineau din ce le mai trimiteau părinţii.

Ştiţi cum se adună intelectualii şi funcţionarii într-un sat? După interese, după stare materială, după vârstă. Aceste două familii se potriveau în multe privinţe – le plăceau întâi de toate  distracţiile. Locuiau la ţară şi aici care ar fi putut fi plăcerile? Seratele de la căminul cultural, o dată pe săptămână se duceau la film sau la discotecă. Şi ospeţele când la unul, când la celălalt cuplu erau un lucru obişnuit. Femeile se întreceau la gătit bucate să dovedească una alteia care e mai pricepută şi mai ingenioasă. Uite însă că de la un timp nevasta ceea cu copii rămânea tot mai des acasă de una singură. Bărbatul ei cu noii prieteni se duceau să petreacă serile în centrul raional.

Doctorul se are de bine cu Liliana

Nu s-ar fi neliniştit femeia, dar iată că au pornit prin sat vorbe. Precum că soţul ei, dar nu v-am spus că Andrei era medic în localitate, zic, spuneau sătenii că Andrei stă ore întregi în alimentara Lilianei. Că la ora mesei el o ia cu maşina spitalului şi o duce la raion şi că după-amiezile Liliana asta se întâmplă des să nu deschidă alimentara la timp. Supărată foc, lumea s-a plâns şi primarului. Au ajuns vorbele şi la Costică, vă spuneam că nu era un terchea-berchea, aşa că satul a răsuflat uşurat când a aflat că Liliana a încasat bătaie. „Aşa-i trebuie, spuneau femeile, e cam sturlubatică, dacă n-o ţine din scurt Costică, socoate că a pierdut-o!”

Nici la Andrei în familie nu era tocmai bine, Ancuţa porni să-l bănuiască de toate relele. Peste un timp de la întâmplarea asta, Andrei îşi anunţă nevasta că pleacă la un stagiu de două săptămâni la Chişinău. Tot atunci dispare din sat şi Liliana. Nu ştia Costică nici cu spatele ce gânduri poartă femeia lui. Fără ştirea lui, ea a scris cerere de eliberare din serviciu. Pe când era omul la lecţii, ea şi-a strâns în două valize lucruşoarele şi atâta au mai văzut-o sătenii.

„Vreau să mă însor cu Liliana, aşteaptă copil de la mine”

N-a fost greu să pună oamenii cap la cap aceste două dispariţii din comună şi să formuleze un gând: împreună sunt, dar unde? Pentru că, între timp, Ancuţa se duce la raion la superiorul lui Andrei să afle unde-şi poate găsi soţul. Şi află femeia că şi el s-a eliberat din post şi nu ştie nimeni de urma lui. Abia hăt peste jumătate de an, Andrei îi trimite nevestei nişte bani şi o scrisoare, prin care o roagă să-i dea divorţul. „Vreau să mă însor cu Liliana, aşteaptă copil de la mine”, a mai scris el. „Şi lui Costică îi spui că locuim la Kiev şi, dacă poate, să ne ierte. Mă iartă şi tu, Ancuţa, n-am  vrut să-ţi fac rău ţie şi copiilor, dar a fost peste puterile mele să rezist pasiunii”, a mai scris el.

Cam dur de felul lui, Costică oricum nu şi-ar fi primit nevasta înapoi oricât de mult ar fi iubit-o. Acum ştia sigur că l-a părăsit pentru prietenul lui. Cum nu aveau copii, zicea că nu e mare pierdere, se mai însoară el. Ancuţa însă, de ruşine, de necaz, cade la boală grea. Şi pe cine credeţi că-l roagă s-o ajute? Pe Costică, cel care în acel moment o înţelegea cel mai bine. Internată în spitalul raional, starea femeii se înrăutăţea pe zi ce trecea – medicii erau nedumeriţi, parcă nu avea nimic serios, nicio patologie care s-o aducă la starea ceea, dar ea se usca văzând cu ochii, se scurgea viaţa din ea inexplicabil de iute.

Fără vreo patologie, Ancuţa moare de inimă rea

Toţi erau îngrijoraţi. Când a venit într-o zi Costică cu copiii la spital, femeia l-a rugat: ai grijă de ei, nu-i da nimănui, nici părinţilor mei, nici la orfelinat, creşte-i tu, te rog, cu gură de moarte te rog. Vă spun, nu avea nicio patologie serioasă, dar a murit femeia asta de inimă rea. Cine zice că nu se poate aşa ceva nu ştie ce-i durerea!

Între timp, se mai întâmplă un lucru – la Kiev, în timpul naşterii, moare Liliana, aducând pe lume o fetiţă. Au trecut-o în numele lui Costică, pentru că nu era divorţată femeia. Andrei, concubinul ei, voia să dea fetiţa la orfelinat. Zicea el că doar pe un timp, până-şi clarifică situaţia. Organele de tutelă i-au scris însă lui Constantin şi l-au întrebat ce are de gând să facă cu fetiţa, o ia el sau scrie refuz. Costea a luat-o.

Astăzi e tată a trei copii, are peste 40 de ani şi nu s-a mai însurat, deşi spun gurile rele că muierile miloase nu ocolesc casa lui.