Inima de mamă este minunea iubirii

Inima de mamă este minunea iubirii

De cum simţea că se aprind scântei, venea între ei molcom şi paşnică, aplanând toate neînţelegerile

Divorţurile sunt o temă delicată, şi unui om absolut străin, cum sunt eu, îi vine greu să mediteze în jurul unei căsnicii nefericite din moment ce nu cunoaşte motivele adevărate ce au dus la destrămarea ei. Dar o fac pentru că la mijloc sunt copiii şi întotdeauna le voi ţine parte, oricare ar fi motivele despărţirii părinţilor.

Când s-a prezentat la redacţie Iuliana, cu fetiţa ei de nouă ani, cu fotografia băiatului, care a împlinit de acum 18 ani – ambii copii talentaţi, cântă la diverse ins¬trumente muzicale, simţeam în vocea ei, în felul cum vorbea, cât e de mândră şi fericită că-i are şi-s atât de reuşiţi, în pofi¬da faptului că i-a crescut sin¬gură. Am fost curioasă să aflu de ce-i creşte singură, unde le este tatăl. Spre surprinderea mea, am aflat că, cu două zile înain¬te de a i se naşte fetiţa, el a părăsit-o pentru alta. Şi iată că din ziua în care i s-a născut co¬pilul, au trecut nouă ani. Nouă ani, în care el o dată nu a venit să o vadă.

Mai este şi o lege a ome¬niei

Nu s-a interesat să afle cum arată la faţă, ce pre¬zintă acest copil al lui. Mi-a spus maică-sa că odată, când avea fetiţa trei anişori, a dus-o la serviciu la taică-său, s-o arate şi să i-l arate, să ştie şi ea că are un tată, că e în viaţă, că locuieşte în acelaşi oraş cu dânsa şi că dacă se întâmplă să se întâlnească pe stradă, să-l recunoască şi să-i dea bună ziua. Dar n-a voit tatăl să-şi ia copilul în braţe şi nici să vor¬bească cu acest nevinovat su¬flet. În fond, ce vină poartă co¬pilul că părinţii nu s-au înţeles? De ce ura asta, care nu se mai ogoieşte cu anii, să treacă şi asupra celora care vor să aibă şi mamă, şi tată? Că le plăteşte pensie alimen¬tară, o face fiind obligat de lege.

Dar mai este şi o lege a ome¬niei, pe care n-o poţi neglija, dacă ai cât de cât suflet în tine. Că acest om şi după nouă ani e măcinat de ură şi răzbunare, mai vorbeşte un caz. În ziua când feciorul lui ajunge la vârsta de 18 ani, tatăl îi tri¬mite o carte poştală cu felicitări şi urări de bine ca, mai apoi, la contabilitate, să se certe pentru câţiva lei ce între¬ceau suma pensiei alimentare pentru acest copil, ajuns la maturitate. Până şi contabila, femeie în vârstă, cu experienţă de viaţă, i-a spus cu năduf: „Ce faci, omule, atâta tămbălău pentru câţiva lei?! Doar feciorul e al dumitale, nu-i dai unui străin, şi apoi are şi 18 ani, vârstă la care ar fi trebuit să fii alături de dânsul!”.

„N-ai decât să le spe¬li, că-s ale tale!”

N-aş vrea să reproduc aici insultele şi reproşurile acestui tată. Copiii învaţă, se zice, bunătatea de la natură, iar răutatea de la oameni. Faptele bune ale tatălui sunt şi pornirile bune ale fiilor. Cel puţin asta ar trebui să te îndemne să faci fapte bune. Un proverb scandinav mai zice că un copil fără tată e pe jumătate orfan, un copil fără mamă e orfan pe de-a întregul.
Când au divorţat, soţii Lazăr au hotărât să împartă co¬piii, doi să-i ia el la întreţinere şi doi să-i ia Maria, fosta lui soţie. Fiecare dintre ei şi-a for¬mat o nouă familie. Maria s-a măritat cu un bărbat divorţat. Desigur că n-a fost cea mai reuşită căsnicie, pentru că Gheorghe avea patima paha¬rului, dar pe copii nu-i obijduia. Şi-n gospodărie îl ducea mintea să le pună pe toate în ordine, lucru care probabil că i-a şi ţinut împreună.

Dar Ion a nimerit-o ceva mai rău. Şi-a luat fată mare, hazlie, petrecăreaţă, cu mult mai tânără decât dânsul că, mă rog, cu dragostea nu te joci. Chiar din primul an şi-a dat seama că nu merge căsnicia lor. De ce? Păi, copiii lui veşnic o enervau pe soţie-sa. Ba că nu o ascultă, ba că-s leneşi… Ori de câte ori Ion îi făcea observaţie că umblă fetiţele murdare, nevasta i-o întorcea cu răutate: „N-ai decât să le spe¬li, că-s ale tale!”. Vorba ceea, când ai mamă vitregă, tatăl devine şi el vitreg. În această familie se ajunsese la situaţia că tatăl nu ştia cum să-şi păstreze soţia, pe care o iubea la nebunie, şi cum să scape de copiii care erau motivul lor de ceartă. Întâi a vorbit cu părinţii lui de la ţară, poate că se apucă ei să-i crească, că el le-a plăti pentru întreţinere. Aceştia au refuzat. Şi atunci, cu inima în dinţi, se duce la prima lui soţie cu rugămintea să-i primească ea. Avea şi ea îndoieli: dacă îi aduce acasă, gândea, o părăseşte Gheorghe.

Părinţii se despart, iar copiii trag ponoasele

Dar ini¬ma de mamă inimă de mamă rămâne. Ce-i ajunge mamei până la inimă, tatei îi ajunge doar până la glezne. Şi-a zis: „Dacă mă vrea pe mine, o să-mi îndrăgească şi copiii”. N-a fost uşor. Deşi nu-i spuneau lui Gheorghe „tată”, din cuvânt nu-i ieşeau şi-l ajutau în toate. Mai era şi femeia cu înţelepciunea ei. Ea, de cum simţea că se aprind scântei, venea între ei molcom şi paşnică, aplanând toate neînţelegerile, cum numai o mamă iubitoare o poate face. Nu în zadar se spune că inima de mamă este minunea iubirii. Un copil pentru o mamă e o stare psihică şi fiziologică.

Ziceam că diverse sunt consecinţele unui divorţ. Ma¬riana Bârsan, rămânând sin¬gură cu copilul, pur şi simplu l-a părăsit, l-a dat într-o fami¬lie fără copii, fiindcă, spunea ea, vrea să-şi aranjeze viaţa: „Iar un copil te leagă de mâini şi de picioare”. Elizaveta Bortă din Ialoveni a făcut-o şi mai dihai: şi-a lepădat copilul de numai doi anişori într-un ac¬celerat şi a dispărut de nu i se mai ştie urma nici astăzi. Iată ce înseamnă o căsnicie destrămată, fie ea şi nereuşi¬tă. Întotdeauna şi în cele mai dese cazuri, copiii sunt cei care trag ponoasele.

Şi mai spuneam că sunt şi voi fi înto¬tdeauna de partea copiilor. Îl voi trage pe un tată de guler, poate se va întoarce cu faţa spre copil; voi trage o femeie de fustă, dacă voi observa că-l neglijează şi nu-şi face dato¬ria de mamă. Sper că pentru atâta lucru nu mă veţi conda¬mna.