Mintea nu se dă cu împrumut

Mintea nu se dă cu împrumut

Cei şase copii au zis că se duc la un orfelinat şi că, dacă vrea tata, poate să vină acolo să-i vadă

Într-o vară, pe neaşteptate, Vasile Guzgan rămâne văduv. Bărbat tânăr încă, nici 50 de ani împliniţi şi uite, frate, în somn îi moare nevasta.

N-a suferit femeia niciodată de nimic, adică poate o durea ceva, dar nu s-a jeluit nimănui şi nici nu prea avea cum face treaba asta. Avea şapte copii nevasta şi bătaie de cap cu ei de nu ştia pe ce lume este. Moartea Vasiluţei a căzut ca un trăsnet peste toată localitatea. Băiatul cel mai mare al familiei Guzgan era la armată deja, iar cei mici abia intraseră în clasa întâi. Rămăsese Vasile cu tot cârdul acela de copii nedumerit de ce tocmai peste dânsul a dat necazul acesta şi îndurerat peste seamă că nu-i mai trăiesc părinţii să se sprijine în ei.

Greu de tot se descurca omul cu gospodăria şi copiii. Abia atunci a văzut el ce înseamnă să ai o muiere la casă, mai ales una harnică, cum a fost a lui. Au pomenit moarta la 40 de zile, praznic la care a fost mai tot satul, şi după asta dispare din sat bărbatul. Nici copiii, întrebaţi de vecini pe unde le este părintele, nu ştiau ce să răspundă. Erau destul de mărişori ca să se descurce cu cele câteva capre şi vreo 20 de puişori. Dar uite că la a treia zi aud ei nechezat de cal la poartă. Ies buluc din casă şi ce văd?

N-au trecut nici 40 de zile după moartea nevestei şi a adus alta

Vasile o ajuta pe o femeie tânără să coboare din brişcă, o ţinea uşurel de cot. Îşi roti bărbatul ochii şi-i văzu grămadă pe toţi cei şase copii ai lui adunaţi pe pragul casei şi le spuse, arătând spre femeie: „De azi înainte asta este mama voastră! Ziceţi-i cum vreţi, dar o cheamă Alexandra… Şi acum, la treabă, că ziua-i scurtă!”. Dar cui îi mai ardea de lucru, Doamne, când viaţa lor s-a schimbat într-o clipă!?
Aveau copiii aceştia un loc în fundul grădinii unde se ascundeau când făceau vreo şotie şi nu voiau să dea părinţii peste dânşii. Era o colibă ascunsă între tufari pe hatul a două gospodării. Zic, s-au strecurat unul câte unul în coliba ceea, cuprinşi de sentimentul că li s-a întâmplat o mare nenorocire. Cei doi mai mici, frate şi soră geamănă, plângeau. Cei mari, uluiţi de noutate, înmărmuriseră într-o tăcere care părea să n-o mai spargă nimic. Să-ţi închipui tu, n-a trecut nici un an de zile, nu s-a răcit mortul în sicriu, şi tatăl lor aduce altă nevastă în casă! Ce-o să zică satul, rudele, ce-o să spună sora mamei? În ziua aceea copiii au dispărut din curte pe căi ocolite şi s-au dus la stână, unde era cioban un frate de-al mamei lor. Tot atunci, până în seară, i-au scris şi fratelui Gheorghiţă la armată, să-i dea vestea înaintea altora.

Vasile Guzgan, cu nevastă nouă şi mai ales muiere tânără la casă, nici n-a observat că-i lipsesc copiii. Abia a doua zi, când să trimită la cireadă caprele, uite, frate, că nu dă de nici un copilaş. Iese în curte şi începe a ţipa: „Grigore! Măi Nicolae, unde eşti? Marie, fa Marie, vino la tata!”. Degeaba ţipa, pentru că n-a sărit nici unul, lucru care nu i s-a mai întâmplat… se repezi în cuhnişoară, unde dormeau puştii, dar patul lor nici nu era desfăcut. „Las’ că dă foamea peste dânşii şi să vezi cum vin…”

Copiii protestează fugind de-acasă

Noaptea se lasă peste sat, vine altă zi, dar copiii lui Vasile nu-s şi nu-s. Dacă ar fi dispărut unul, mai era cum mai era, dar vezi că s-au dus toţi şi nu se ştie unde. Nici nevestei cele tinere nu i-a spus cât de înspăimântat este. A trecut în gând neamurile toate, care ar putea să-i oploşească, dar nici un om în satul lor nu şi-ar fi pus mintea cu Vasile, căci la mânie era de temut – aprig şi fără stăpânire. „Unde dorm şi ce mănâncă ei?”, se întreba bărbatul.

Între timp, la stână, copiii protejaţi de moş, indignat şi acesta peste seamă că nenorocitul de cumnatu-său s-a însurat atât de repede, n-o duceau tocmai rău. Dacă apărea cineva prin preajma stânei, unchiul Mihai îi ascundea pe copii, să nu se ducă cumva vestea în sat pe unde se află aceştia Vroia să se macine cumnatu-său, să-l doară cumplit şi să se gândească cam la ce-o să ducă fapta lui.
Când vede Vasile că nici la o săptămână nu i se întorc odraslele acasă, se duce să anunţe poliţia, dar n-a putut să nu-l înţepe puţin şi omul stăpânirii: „Mata, bade, mult te-ai gândit când le-ai adus la casă mamă vitregă?”

Vasile îşi găseşte copiii la stâna cumnatului

A scrâşnit Vasile din dinţi, bănuia el ce vorbeşte satul, dar nici înapoi nu mai putea da, vezi bine, el s-a cununat cu Alexandra, căci altfel tatăl fetei n-avea de gând s-o dea de la casă. Şi-apoi s-a bucurat bărbatul că e tânără şi că a acceptat să-l ia de soţ şi încă cu şapte copii. Dar cum, oare, să-i împace acum pe toţi, că nici de copii nu s-ar lepăda şi nici nevasta n-ar lăsa-o? Satul vuia, lumea căina copiii care au fost nevoiţi să fugă de la casă. Într-un târziu, şi-a dat seama Vasile că ar putea fi băieţii lui la stâna lui Mihai. Şi-a dat seama că-i ascunde acela, că-i iudeşte împotriva lui.

Şi într-o seară, cam pe la miezul nopţii, cade peste capul lor la stână. Copiii dormeau strâns lipiţi unul de altul, încolătăciţi în somn ca nişte jivine, iar Mihai, treaz încă, sorbea nişte ţuică dintr-o garafă. Vasile l-a înhăţat de guler şi l-a scos afară pe cumnatu-său. Şi-au dat pumni cât au încăput în ei, au făcut-o în tăcere să nu trezească puştanii.

„Mă jur pe mama mea că aşa o să fie!”

Într-un târziu, s-a culcat şi Vasile lângă copiii lui. Rămânea ca a doua zi dimineaţa să vorbească cu dânşii. Spera bărbatul să-i întoarcă acasă. Dar n-a fost să fie cum dorea el. Nici cu strigăte, nici cu vorbe bune nu i-a convins. Şi erau nişte copii minori, care trebuia să-i dea ascultare tatei şi pe care legea îi obliga să rămână în custodia lui până la majorat. Copiii au zis că se duc la un orfelinat şi că, dacă vrea tata, poate să vină acolo să-i vadă. Îi duce unchiul Mihai. Încăpăţânare şi asta, fraţilor!

Rezolvarea conflictului a venit de unde nu se aşteptau. Alexandra, care a intuit că din cauza ei au fugit copiii de la casă, a venit la stână de una singură. Ce le-a vorbit ea lor – a rămas o taină. Atât se ştie că le-a propus băieţilor următorul lucru: „Hai să trăim, zise ea, jumătate de an împreună şi, dacă nu ne împăcăm, eu singură mă duc de la voi. Mă jur pe mama mea că aşa o să fie!”. Şi ce credeţi dvs.? S-au întors copiii acasă. După şapte ani, tot împreună sunt.