Grigore Brânzilă din Sângera, Chişinău, a fost unul dintre oamenii acestui loc înrobiţi din copilărie de către statul sovietic, din cauza că tatăl său, Maxim Brânzilă, a vrut să se pună bine pe lângă orice regim: fie la români, fie la sovietici. Nu se ştie ce a fost în capul acestui om, dar şi-a ales două funcţii publice urâte întotdeauna de oameni, ca să nu mai vorbim de consătenii săi: instructor de premilitari în timp de război şi agent fiscal la sovietici!

Grigore Brânzilă, copil deportat în „cămăşuică”, pentru că tatăl său, pe de o parte, a „colaborat cu fasciştii”, statul în care s-a născut şi a învăţat, România, şi, pe de altă parte, a executat cu zel ordinele sovieticilor, în calitate de agent fiscal, jecmănind consătenii săi de ce le mai rămăsese prin poduri în timpul foametei (1946). Nu se ştie pentru ce anume l-au condamnat sovieticii pe Maxim Brânzilă, pentru prima sa funcţie sau pentru a doua, cert este că nimeni nu a fost condamnat în URSS pentru exces de zel şi că soţia sa şi patru copii au avut o viaţă de băjenie şi necaz. „Pe timpul românului, tatăl meu a fost instructor de premilitari. Şi pentru asta i-au lipit rușii la cur articolul 54(3) [Colaborare în scopuri antirevoluționare cu un stat străin]. Dacă ai deținut vreo funcție la români, învățător sau agronom, sovieticii îți dădeau oricum o statia (articol), iar după aia îți spuneau: podpiși!”, îşi aminteşte nervos bătrânul, scrie Jurnal de Chisinau.

„Ar trebui să ştiu”

„A fost considerat colaboraționist al nemților. Astfel, 26 de sângereni au fost martori în procesul tatălui meu, l-au vândut, au spus minciuni, chipurile, îi punea la perete şi trăgea cu pistolul… Nu ştiu cine l-au pârât… În mapa cu acte pe care am primit-o de la Ministerul Afacerilor Interne era scris lucru’ ăsta, însă când mi-o adus-o mai târziu o madamă, numele denunţătorilor nu mai erau acolo, dle. Iaca, din păcate, nu ştiu. Dar ar trebui să ştiu cine au fost oamenii care au vândut familia noastră. Am bănuit doar pe unii… Tată-meu a fost judecat de Tribunalul Militar al Ucrainei, în conformitate cu articolul 54.3”, oftează moş Grigore.

„În iunie 1940, el s-a refugiat în dreapta Prutului, iar în 1941, s-a întors şi a fost numit instructor de premilitari. După război, a fost финагент (agent financiar), strângea impozitele de prin Sângera, Dobrogea, Revaca. A fost numit de sovietici probabil pentru că ştia să scrie şi cunoştea oamenii din sat. Îl ajutam şi noi la numărat, eram copii şi alegeam banii după culori, nu ştiam cifrele. În ’46 a fost condamnat, mai întâi, au aşteptat ca să predea banii şi, abia apoi, l-au arestat. Ponimaeş?”, se uită moşu’ întrebător la mine.

„Averea părinţilor mei”

După ce a fost condamnat tată-său, în 1949, mama lui moş Grigore a fost deportată cu cei patru copii ai săi. „Bun… pe 6 iulie ’49, la 2 noaptea, a venit o maşină dinaintea porţii noastre… Au intrat în ogradă preşedintele selsovietului, Dorman, şi Isidor Horanu, comunistul. Au citit o fiţuică şi ne-au spus: ‚Luaţi-vă mâncare pe vreo săptămână şi… idiom! [plânge]. Am reuşit să luăm un sac de grâu şi unul de popuşoi… nişte perne şi un ogheal. Din fugă, dle, ce puteai lua altceva?… Ne-au încărcat în maşină pe toţi! Toată averea a rămas pe loc. Casa noastră era pe locul actualei Case de Cultură din Sângera! Averea părinţilor mei a fost estimată la 479500 de lei! Am încercat să obţin ceva, dosarul meu e la primărie, dar e greu să te judeci cu statul, dle. Mai întâi, ne-au dus la club, de vale, şi ne-au ţinut vreo două zile acolo… Mai erau acolo familiile Căpăţână, Colun şi Casian. Era mare jele, nu știam ce-am făcut noi pentru o asemenea pedeapsă și ce voiau să facă cu noi.”

„Familia Croitoru a scăpat… S-au descurcat, mama lor le-a declarat că nu era înregistrată cu soţul ei, le-a spus că a fost doar o slugă la bărbatu-său. Ponimaeş?… Şi-a scăpat…”, râde el. „Apoi a venit o maşină nemţească, un Opel, ne-au pus pe toţi în maşina aceea şi ne-au dus la gară, la Ghidighici; acolo ne-au încărcat în vagoane pentru animale… La Gara Ghidighici au fost grămădită lume de pe lume. Cele două locomotive nu puteau urni vagoanele… atâţia oameni erau în ele… Am fost duşi în regiunea Tiumen, raionul Iurghensk, sectorul Nizkamenka…”

Pâinea moldovenilor în Siberia

„Am ajuns acolo într-o staţie, coboram călcându-ne în picioare, apoi ne-au pus într-o sanie şi ne-au dus la Nizkamenka în nişte barăci. Ne-au pus într-o căsoaie pe podea şi am stat aşa vreo zece zile până a venit comendatura. Aiștia ne-au zis că cine vrea să-și ridice case vor primi materiale și vor trăi acolo pe veci. Şi pentru că mai toţi erau gospodari, și-au cumpărat vaci, oi… Am fost duşi la tăiat păduri, mulţi dintre ai noştri s-au prăpădit acolo! Au scăpat cei care au fost în putere.”

„Cel mai greu era cu mâncarea; noi cinci – patru copii şi mama, primeam o pâine și jumătate, pentru asta trebuia să stăm la rând. Ieșeam de acolo ghioalcă și fără bumbi. Pâinea era acră. Dacă o făceai boț și-l păleai pe cineva în frunte, amețea. Iaca ce pâine am mâncat noi acolo!”

„Banderovţî, fasciști, curve”

„Tatăl meu a făcut pușcărie în orașul Solikamsk, regiunea Perm, a stat zece ani. După ce-a venit tata, ne-au dat o cameră într-o baracă. Mama, fratele Simion și sora Maria lucrau la o fabrică de cherestea. Am învățat până în clasa a cincea și după aceea tata mi-a zis să merg și eu la lucru. La început, supraveghetorul nostru, fost cekist, un tip bâlbâit, se purta foarte rău cu noi; ne numea banderovţî, fasciști, curve.”

„După 1955, ni s-a permis să venim acasă, pe banii noștri, bineînţeles. Încolo am fost duși cu trenuri marfare, iar înapoi a trebuit să venim pe banii noștri. Şi acolo am lăsat mobilă, am luat numai băjenie, perne, oghealuri.”

„O anecdotă, nu altceva”

La întoarcere la Sângera, avea 17 ani, spune că parcă venise într-un loc străin, îl uitase. „Nu știam cum să merg la rudele mele, la bunicul meu. Am stat mai întâi la bunelul, apoi la un moș de-al meu, Colea Brânzilă, de-acolo ne-am mutat într-o casă a unor rude de-ale noastre. Am început să lucrez la construcția șoselelor. În 1960, am fost luat din nou la Nord, de data asta în armată”, îşi aminteşte el.

În 1964, moş Grigore a mai o trăit o umilinţă, pe care o trăieşte şi acum pentru că statul moldovenesc nu îi întoarce banii luaţi de la familia sa. „Bun…, în ’64, am decis să mă căsătoresc. Căsătoria mea a fost înregistrată în casa mea şi de către o mătuşă de-a mea, Alexandra Brânzilă. O anecdotă, nu altceva. Mama mea a făcut în viața ei trei case, una aici, alta cu copiii în Siberia și una la întoarcere, deoarece nu ne-au permis să locuim în casa noastră, au făcut selsoviet din ea. Aşa este în Sângera, bănuiesc şi în alte sate, statul sovietic şi-a pus instituţiile în casele furate de la oameni”, îşi dă cu părerea nea Grigore Brânzilă.

Ilie Gulca