O poveste tristă cu final fericit

O poveste tristă cu final fericit

Nebună de fericire, Albina umbla cu scrisoarea ceea pe toate drumurile orăşelului, strigând: „Irina mea e vie! Slavă ţie, Doamne!”

Era sfârşit de an şcolar. Într-un amurg, după o ceartă la cuţit cu mama din cauza notelor mici, Irina a ieşit puşcă din casă. Cu sufletul împovărat de ură, colinda străzile orăşelului. Era supărată foc pe mamă-sa şi a hotărât, la cei 14 ani ai săi, să nu se mai întoarcă acasă. Mamei sale, la început, i s-a părut o glumă. Nu şi-a făcut griji când a văzut că a trecut de miezul nopţii. Era convinsă că a plecat la prietena ei, Anişoara, la care obişnuia să înnopteze câte o dată. „Va veni, uşernica, acasă, unde are să se ducă?”, şi-a zis Albina, mama Irinei, când s-a trezit dimineaţa. A plecat liniştită la serviciu. Însă „uşernica” nu a venit nici a doua zi, nici a treia…

Cuprinsă de nelinişte, femeia a căutat-o pe la toate prietenele. Niciuna nu avea ştire pe unde o fi fata ei. A întrebat ba de unul, ba de altul, nimeni nu ştia nimic. Văzând că gluma se îngroaşă, a anunţat poliţia. Era convinsă că poliţiştii îi vor aduce în scurt timp fiica acasă. Atâta odor şi atâta mângâiere avea pe lume. Cu bărbatul ei nu s-a înţeles. Au divorţat pe când Irina avea aproape cinci ani. Fraţi şi surori nu i-a dat Dumnezeu. Părinţii se trecuseră de timpuriu din viaţă. Aşa că Irina îi creştea speranţele şi îi lumina zilele. Şi când mai uitase de necazuri, această durere cumplită a căzut ca din senin pe capul ei. Din ziua aceea, casa Albinei a devenit tristă ca un cimitir. Durerea o îneca şi lacrimile nu i se mai uscau de pe obraz. Prietenii şi vecinii erau întristaţi de această dispariţie subită.

Într-o zi însă sufletul i se mai înseninase. În timp ce se întorcea de la serviciu, s-a apropiat de ea o fetişcană care i-a spus că a văzut-o pe Irina cum spăla podelele la o casă de ţigani. Fata era gata să meargă să îi arate unde se afla acea casă. Albina i-a telefonat poliţistului şi au mers împreună la casa cu pricina. Însă, când au ajuns acolo, au aflat că întreaga familie a plecat în ajun în Belarus. Şi Irina a plecat cu ei.

În Belarus, la vândut perdele

Ţiganii care o luaseră pe Irina colindau sate şi oraşe din Belarus, făcând comerţ cu perdele. Şi Irina vindea alături de ei. Odată a fost lăsată singură, iar ei, ţiganii, au plecat după marfă. În timp ce se târguia cu o cumpărătoare, s-a apropiat de ea o femeie şi i-a zis: „Te urmăresc de mult, fetiţo. Văd că nu eşti ţigancă. Spune-mi, dragă, cum ai ajuns aici, căci inima mea simte că ceva nu e curat la mijloc?”. Şi Irina, într-o rusească stâlcită, i-a spus femeii adevărul, precizând că nu ţine minte cum a ajuns în familia ţiganilor. Însă atunci când s-a trezit în casa lor, i-au vorbit cu blândeţe, iar a doua zi i-au cumpărat îmbrăcăminte şi încălţăminte. I-au promis cercei şi brăţară din aur.

I-a mai mărturisit că, până să ajungă în Belarus, îi ajuta la făcut ordine prin casă, la spălat vesela, nu o jigneau şi nici nu o ţineau flămândă. După ce a ascultat-o, femeia a luat-o la ea acasă. A doua zi, a urcat-o într-un autobuz şi i-a zis: „O să ajungi la o mănăstire. Apropie-te de oricare maică, spune-i ce s-a întâmplat şi ea o să te ajute”. Maicile şi surorile de ascultare, cam toate având peste 50 de ani, au primit-o cu drag în comunitatea lor. Irina însă credea că o să întâlnească acolo şi copile de vârsta ei. „Dacă vrei să comunici cu fete de seama ta, o să te ducem în altă mănăstire”, i-au spus într-o zi maicile.

La mănăstirea Bogoliubov

În timp ce Irina îşi călea voinţa printre străini, mamă-sa nu contenea să se roage în faţa icoanelor. Se ruga pentru fiica rătăcită şi maica Feodora de la o mănăstire de la noi, care i-a spus Albinei: „Numai prin milostenie, post şi rugăciune o să-ţi vezi fiica acasă. Roagă-te neîncetat la Măicuţa Domnului şi ai să vezi cât de mare este puterea rugăciunii”.

Poate anume rugăciunea mamei şi a maicii Feodora au ajutat-o pe Irina să plece de la acea familie de ţigani, să ajungă la prima mănăstire, apoi să treacă uşor din Belarus în Rusia fără niciun document.

Vameşii au studiat îndelung paşaportul maicii, în timp ce pe Irina nici nu au întrebat-o măcar unde merge. Ajunsă la mănăstirea Bogoliubov, Irina a rămas încântată de frumuseţea ce i s-a deschis înaintea ochilor. A înduioşat-o până la lacrimi bunătatea stareţului Petru Cucer, nume bine-cunoscut în părţile locului şi apreciat de numeroşi preoţi, călugări şi credincioşi.

Irina i s-a destăinuit acestui păstor duhovnicesc, iar Sfinţia Sa a binecuvântat-o să rămână în mănăstire. Aici a avut parte de bucurie şi pace aproape cinci ani. Însă dorul de mama, dorul de casă o măcinau mereu. L-a rugat de câteva ori pe stareţ să o ajute să se întoarcă acasă, iar acesta îi tot răspundea: „Încă puţin”. Şi dacă a văzut că stareţul trage de timp, a pus gând să fugă din mănăstire. Nu mai putea de dorul mamei sale. O frigea inima când se gândea la ea. Regreta că a făcut-o atât de mult să sufere. Într-o dimineaţă, când maicile erau la rugăciune, a fugit împreună cu o tânără din regiunea Moscovei. Au mers la aceasta acasă de unde i-a scris mamei o scrisoare prin care a informat-o unde se află, că este bine, sănătoasă şi o ruga să facă tot posibilul să o ajute să se întoarcă acasă.

Mama şi fiica, din nou împreună

Nebănuite sunt căile Domnului. Atunci când nici nu te aştepţi, când eşti gata să pierzi ultima speranţă, El îţi întinde mâna, îţi trimite bucuria. Albina, nebună de fericire, umbla cu scrisoarea pe toate drumurile orăşelului strigând: „Irina mea e vie! Slavă ţie, Doamne!”. Apoi, după ce se mai domoli puţin, a pus la cale cu cea mai bună vecină a ei aducerea fiicei acasă. Vecina avea doi fii la Moscova. Anume aceştia au mers în acel sat din regiunea Moscova, i-au făcut paşaport provizoriu Irinei şi, într-o seară frumoasă de toamnă, pierduta fără veste s-a întors acasă.

Să vedeţi cum s-au împletit lucrurile. Cuprinse de emoţii după ce s-au îmbrăţişat, mama şi fiica plângeau de nu vedeau nici drumul, nici cărarea. Făcuseră doar câţiva paşi de la autogară, când, la un colţ de stradă, au dat nas în nas cu familia de ţigani care o luase pe Irina. La început şi Albina, şi Irina s-au cutremurat, dar ţiganca le-a rugat să fie liniştite că vrea să le vorbească. Mai întâi, şi-a cerut iertare de la Albina, apoi către Irina: „Fă, spune-i mamei că nu te-am luat cu de-a sila în casa noastră. Ai dorit singură acest lucru. Şi spune-i că nu ţi-am făcut niciun rău. Asta vreau s-o ştie ca să nu mă poarte pe la poliţie”. Albina le-a spus doar atât: „Duceţi-vă cu Dumnezeu şi lăsaţi-ne în pace! Să fiţi sănătoşi voi şi copiii voştri!”.

Au trecut opt ani de când Irina s-a întors acasă. S-a căsătorit, are trei copii, e fericită. Alături de ea e fericită şi Albina, mama ei. Dar şi până astăzi Irina spune că nu ştie cum a ajuns în acea familie de ţigani, nu ţine minte momentul acela. Ţine bine minte cum a fugit printre case ca să nu o ajungă mama ei, cum s-a aşezat obosită sub un copac când afară deja înnoptase. Dar mai departe nu-şi aminteşte nimic. De un lucru însă este absolut convinsă – puterea rugăciunii a ajutat-o să se întoarcă acasă.

Comentează