Ziceau sătenii că e o proastă – unde s-a mai văzut să dai cu piciorul în atâta bogăţie?!

O copilă creştea în familia unor ţărani. Ce avea neobişnuit fata asta era numele – Mira. Să fi fost părinţii ei oameni cu carte sau umblaţi prin lume, ar fi înţeles satul că l-au auzit prin alte părţi, dar nu se ştie dacă s-au deplasat o dată măcar până la Chişinău… oameni sărmani erau, cu o casă de copii – patru băieţi şi o fată. Mira era mezina. Şi o iubeau ca ochii din cap pentru că era frumuşică şi blândă copila. A luat de la ambii părinţi tot ce avea mai drăguţ în chipul ei. Dar să nu credeţi că fraţii sau părinţii n-o lăsau din braţe. Departe de aşa ceva.

Unde s-a mai văzut ca oamenii de la ţară să-şi arate dragostea pentru copii?! Poate doar un tată să-l ridice pe fecior pe umăr când e în duşii cei buni sau să-l dea „hura”, cum se spune pe la noi pe la Unţeşti. Dacă-s îmbrăcaţi, sătui şi stau la cald, oare nu înseamnă asta că-şi iubesc odraslele!? Vă spun că nici Mira nu era altcumva alintată. Şi totuşi ai casei o iubeau mult. Era molcuţă şi caldă ca o pisicuţă, cu ochii verzi, părul negru cârlionţat şi albă la faţă ca o cucoană. Nici n-au observat părinţii când cei cinci copii ai lor au crescut.

O soră între patru fraţi

Băieţii s-au dus pe rând la armată şi nu s-au mai întors în sat. Şi-apoi, la urma urmei, de ce ar fi făcut-o? Trăiau părinţii lor într-o casă mică, bătrânească, acoperită cu stuf, cu două odăiţe şi o tindă la mijloc, şi an de an stăpânul acelei gospodării cârpea acoperişul cu noi braţe de stuf tăiat de la Răut. Dar, să fi venit băieţii acasă, unde ar fi lucrat? Să fi vrut să se însoare, cine şi-ar fi dat oare fetele după dânşii? Vă spun, sărmanii oameni erau fără speranţă că viaţa lor o să se schimbe în mai bine. Mira era unicul copil care a rămas alături de ei.

Istoria noastră începe când mezina împlinise deja 29 de ani. Nemăritată era Mira, chiar dacă fată mai frumoasă în satul lor nu se găsea. Li se scurgeau ochii flăcăilor după ea, dar una e să o dorească şi alta să o ia cineva de nevastă. Pentru că, deşi nu erau beţivi sau leneşi părinţii Mirei, nu aveau averi, acareturi sau zestre pentru fată. Frumuseţea bucură ochiul, dar nu te îmbracă şi nu te hrăneşte, şi-apoi, e atât de trecătoare, merită oare?! Unul singur Lisandru Lungu a crezut că poate face ce vrea fără să-i pese de ce o să zică părinţii lui. Dragă îi era Mira şi într-o seară o întrebă: „Mergi, Miro, după mine?”.

„Dacă ai tăi mă vor, trimite peţitori la tata”, atâta i-a răspuns fata. Nici peste o lună n-a venit cineva s-o ceară. Ba mai mult, chiar şi Lisandru dispăruse din sat. Mira a aflat de la alţii că a plecat flăcăul cu un moş de-al lui la muncă în Rusia. N-a venit nici să-şi ia rămas bun de la fată. Atât că, de se întâlnea uneori cu mama lui Lisandru prin sat, femeia îi arunca ocheade duşmănoase.

Frumoasă, vrednică şi singură

Ziceam că avea Mira 29 de ani, era cunoscută în satul ei şi în cele megieşe drept bună croitoreasă. A deprins meseria de la o mătuşă şi a mai făcut în centrul raional nişte cursuri plătite, aşa că un ban de cheltuială îl avea oricum. Mai târziu directorul şcolii i-a propus şi nişte ore de muncă ce îi mai aduceau un câştig. Părinţii fetei sufereau în felul lor că a rămas nemăritată, că nici un nepot nu le trece pragul. Băieţii lor, să ştiţi, au rămas în locurile unde au făcut armata: aveau în Belarus, în Armenia şi la Odesa nepoţi, dar nu i-au văzut niciodată. Şi nici nurorile lor nu ştiau cum arată. Atât de uşor s-au desprins aceştia de familie şi casă.

Uimită am fost să aflu treaba asta, dar m-a lămurit un creştin, tot din familie numeroasă şi încărcată de nevoi, că cel ieşit din asemenea celulă socială se desprinde uşor pentru că-şi închipuie că în felul acesta împrăştie sărăcia şi necazurile. Anume aceştia agonisesc şi tot agonisesc averi din teamă să nu o ducă şi ei ca părinţii lor.

Eu vreau să vă vorbesc despre Mira. O tot îndemnau părinţii să lase satul şi să-şi caute un rost pe aiurea. Ziceau ei: „Nu se poate să nu ai şi tu, Mira, norocul tău. Fiecare se naşte cu umbra lui, tu de ce n-o cauţi pe a ta?. Dar se gândea fata că, odată plecată şi ea, cine o să aibă grijă de ei, care au îmbătrânit înainte de vreme? Ei uite că, în acel an, un străin a cumpărat în sat la ei o casă. Era Cozma, divorţat de mulţi ani, de acum tată şi bunic, deşi, la cei 50 de ani ai lui, arăta destul de bine.

Era în stare să-i plătească oricât

Cum s-a mutat în sat a şi început să caute o femeie care să aibă grijă în timpul săptămânii de gospodăria lui. Bărbatul era încă în serviciu la un minister şi doar sâmbăta şi duminica venea la ţară. Cei din sat i-au recomandat-o pe Mira: „E fată harnică, domnule, curată şi pricepută la toate”. Aşa a ajuns Cozma într-o seară la poarta lor. Când a văzut fata, s-a moleşit pe loc. Era în stare să-i plătească cât nu face, dar s-o aibă pe Mira cât mai aproape de el. Nu că ar fi avut gânduri murdare, dar voia să-şi bucure ochii privind la chipul ei. Greu a convins-o, dar banii, oricât de mulţi ar fi, nu-ţi ajung niciodată. Aşa că a luat Mira în grijă gospodăria lui Cozma. Când venea bărbatul de la oraş, casa lui strălucea şi avea întotdeauna bucate, la timp şi calde. Fireşte că ar fi vrut bărbatul ca relaţia lor să fie alta, o dorea Cozma ca pe nici o femeie, dar diferenţa de 20 de ani între ei era o mare piedică. Mai ales că tânăra nu-l scotea din „badea Cozma”.

Dar uite că, într-o zi, se apropie tânăra femeie de badea Cozma şi, cu ochii în pământ, îl roagă: „Bade, nu mă crede o uşuratică, dar vreau ceva de la dumneata. Pot să-ţi şi plătesc, numai spune-mi cât…”. Cozma ar fi făcut totul pentru ea şi acum era gata să i-o dovedească. „Cu ce să te ajut, Mira?” „Fă-mi un copil, bade. Nimeni n-o să ştie că-i a matale… Cum rămân însărcinată, dispar din sat.” „De ce eu, şi nu un bărbat mai tânăr, unul de seama ta, de aici, de pe loc, Mira?” „Pentru că el o să vrea mai mult, să-mi fie iubit, de exemplu, şi eu nu vreau copilul pe care am să-l nasc să se ruşineze de mine.”

A cerut-o de nevastă de multe ori, dar l-a refuzat

A avut atunci mai multe bănuieli badea Cozma că Mira ar fi vrut să intre în averea lui, că poate vrea să-l îmbrobodească s-o ia de nevastă, zic, gânduri peste gânduri i-au trecut prin cap. Abia la a treia lună a luat-o în patul lui. Pentru că o dorea şi, la urma urmei, şi-a zis el, omul trăieşte o singură dată pe pământ şi, dacă greşeşte, nu va suporta decât el consecinţele. A iubit-o aşa cum nu i s-a întâmplat nici în tinereţe. Satul nici nu bănuia că relaţia dintre slugă şi boier – căci aşa-i spuneau lui Cozma pe la ei – e diferită acum.

Într-o bună zi, Mira a dispărut din sat. Nici părinţii nu ştiau pe unde-i. Atâta lucru a făcut ea că le-a adiat, ca printre altele, că ar dori să-şi vadă fraţii şi nepoţii, dar nu le-a spus nimic sigur. Doar unul Cozma a înţeles ce se întâmplă.

Când s-a întors la părinţi, Mira avea o fetiţă de un an şi trei luni. Deşi izbitoare era asemănarea copiliţei cu badea Cozma, satul o dată nu s-a gândit că al lui putea fi copilul. Ştiau oamenii că a cerut-o de nevastă de multe ori pe Mira, dar fata l-a refuzat. În gândul lor, ziceau sătenii că e o proastă Mira – unde s-a mai văzut să dai cu piciorul în atâta bogăţie?!