Mama biologică, oricât de mult ar decădea, rămâne o atracţie pentru copilul părăsit

În acea zi Elena I. se trezise devreme tare. Avea primele ore la şcoala din sat, apoi trebuia să plece şi la raion. A înşfăcat din tindă sita cu grăunţe şi fuguţa afară să-şi hrănească puii. Era sfârşit de mai, se anunţa de dimineaţă o zi frumoasă şi femeia mai avea şi presentimentul că tocmai a sosit momentul să i se întâmple o minune în viaţă. Ştiţi şi dvs. cum vin gândurile acestea. Din senin te apucă o stare de nelinişte care s-ar părea că e fără vreun motiv serios şi tu, vrei-nu vrei, eşti în aşteptarea a ceva nemaipomenit. Zic, tocmai în starea asta de spirit era şi Elena.

Locuia singură. Bărbatul ei, care tot pedagog a fost şi era de fapt şi în continuare, numai că locuia în altă localitate, în altă casă şi cu o altă nevastă, a părăsit-o pentru că nu putea avea copii. În 20 de ani de căsnicie, nu i-a născut un copil şi acum, la 42, câţi avea Elena, fireşte că nu mai spera să nască şi nici să se mai recăsătorească. Într-o localitate sătească e o problemă treaba asta. Pentru că vedeţi dvs., să fi fost fără studii, să fi fost urâtă, săracă sau fată bătrână, mai avea şanse să-şi găsească pe cineva. Un vădăoi sau vreun coleg divorţat, care nu ar fi avut unde locui şi cine-l spăla.

Frumoasă, cu două facultăţi şi părăsită

Dar Elena era frumoasă, avea două facultăţi şi mai era şi director de şcoală în satul cu pricina. Femeie severă, obişnuită să dicteze în casa ei şi în şcoală. Cărui bărbat, recunoaşteţi, i-ar plăcea să aibă o asemenea nevastă? Să fi fost una mai simplişoară o puteai pune la punct, dacă-ţi iese din cuvânt, fireşte, cu un pumn în moalele capului. Cu Elena aşa ceva nu ar fi fost posibil.

În dimineaţa ceea, ieşise femeia să-şi hrănească găinile. Dar uite că, dând colţ casei, se împiedică de ceva. Plecă ochii şi înmărmurise – un copil dormea pe covoraşul luat din faţa uşii. Învelit cu nişte bulendre pe care le scosese stăpâna să se mai aerisească pe funia din dosul casei. Să fi avut băiatul vreo şase ani. Dormea adânc şi n-a simţit că cineva s-a aplecat deasupra lui. Era străin copilul cela, Elena îi cunoştea pe toţi copiii din sat. Nu se îndura să-l trezească, vă spun că şi grăbită era, avea şedinţă la raion.

Pe când sta în cumpănă ce să facă, iată că o zăreşte, trecând cu vaca spre cireadă, pe vecină-sa Vera. A strigat-o Elena la gard şi a rugat-o să aibă grijă de copilul acela, să nu-l lase să plece nicăieri până se întoarce ea. Dacă ar fi putut, nici n-ar fi ieşit în ziua aceea din curte. A tras o fugă la şcoală, a rugat pe cineva s-o înlocuiască la ore, a reuşit să-i telefoneze şefului şi să-l prevină că va lipsi de la şedinţă şi fuga acasă. Nu avea răbdare să afle cum a ajuns copilul în curtea ei. Şi-a dat seama că cineva l-a lăsat acolo. În primul rând, cel care i-a aşternut pruncului s-a gândit să nu răcească, a adus un maldăr de hlujeni, a aşternut pe el covoraşul şi a învelit copilul nu cu te miri ce, dar cu un şal de lână. Cam mâncat de molii era şalul, dar lucrul acela nu i-ar fi dat în cap unui copil atât de mic şi nici nu ar fi reuşit să-l tragă de pe funie, era greu. Când s-a întors de la şcoală Elena, copilul încă dormea. L-a luat în braţe femeia şi l-a dus în casă.

„Nu m-am îndurat să-l dau la o casă de copii”

Abia atunci a observat că în buzunăraşul de la piept avea o hârtie. Rânduri înşirate în grabă, pe un petic de caiet: „Îl cheamă Vasile, are cinci ani. Am aflat de dvs. de la o femeie, cu care am călătorit în tren, ea mi-a spus că nu aveţi copii, tare vă jelea. Poate îl creşteţi pe al meu? N-am bărbat, n-am nici casă şi m-am săturat să-l chinui. Umblăm mai mult flămânzi. Dar cât poţi să trăieşti din mila altora? Nu m-am îndurat să-l dau la o casă de copii, eu am crescut acolo şi ştiu ce înseamnă asta…”

Aşa a aflat Elena cum a ajuns pruncul în curtea ei. Şi a mai priceput un lucru: că mama sa l-a părăsit nu că nu l-ar fi iubit destul, dar că altfel nu s-a putut. Ştiu că unii din dvs. citiţi poveştile mele cu sarcasm, alţii cu neîncredere, poate faceţi haz pe seama lor, mă rog, fiecare după cum îi este sufletul şi priceperea, dar să ştiţi că eu de fiecare dată mă uimesc cum le aranjează Dumnezeu pe toate ca să se întâmple minunea.

Vă daţi seama cât de mult s-a schimbat din ziua aceea viaţa Elenei! A început să aibă rost orice ar fi făcut ea. Ştia că acasă are pe cineva, că ceea ce face e pentru copilul acela, venit de nu se ştie unde. Nu l-a înfiat, deşi mulţi o sfătuiau s-o facă. Zicea că dacă ar veni într-o zi mama lui Vasile şi ar vrea să-l ia, are tot dreptul. Oricum, a fost nevoită printr-o decizie judecătorească să-i dea numele ei de familie, trebuia să aibă copilul nişte acte şi să se numească într-un fel!

„Am recunoscut-o după culoarea ochilor”

Nu ştiu dacă în sat era femeie mai mândră când şi-a adus pentru prima dată copilul la şcoală! Au trecut anii şi cei doi, părăsiţi din diverse motive, s-au legat sufleteşte foarte mult. Era prin clasa a şaptea Vasile când în pragul casei lor a venit o femeie. O nenorocită, o alcoolică cu chip desfigurat de băutură şi cu semne multiple pe faţă, braţe, picioare. Era vară şi toate i se vedeau pe trupul ei dezgolit. A cerut femeia o cană de apă, dar după ce a băut-o nu se grăbea să plece. „Te cheamă Vasile, nu-i aşa?” Băiatul a afirmat doar printr-o aplecare a capului. „Şi aşa-i că nu mă cunoşti?”, continua străina să-l cerceteze. Vasile nu ştia cum să scape de ea mai repede. Avea o înţelegere cu prietenii să se ducă la scăldat. Vă spuneam, era vară şi arşiţă afară. Străina îl cerceta cu atenţie.

Iată că tocmai atunci iese din casă şi Elena. O vede pe femeia aceea în uşă şi avea să-mi spună în redacţie că a ştiut din prima clipă că era mama lui Vasile. „Am recunoscut-o după culoarea ochilor”, îmi mărturisea ea. „Am invitat-o în casă, am aşezat-o la masă şi am întrebat-o direct: vrei să-l iei pe Vasile?” „Nu, a răspuns aceasta. Am vrut doar să-l văd. Mi-a fost tot timpul dor de el… A crescut aşa de mare”.

Elenei îi era frică să n-o părăsească Vasile

Au hotărât de comun acord să nu-i spună băiatului nimic. A mai aflat Elena că Tatiana, aşa o chema pe cea care a venit în pragul casei lor, nu şi-a mai găsit un rost în viaţă, că locuieşte la un cămin muncitoresc şi că lucrează pe unde se nimereşte. La început, a fost într-o brigadă de construcţie, apoi muncitoare la o fabrică de încălţăminte şi acum nu avea un loc stabil de muncă. După chipul Tatianei şi-a dat seama Elena că femeia „zboară” din orice colectiv din cauza băuturii. A rămas străina să înnopteze în casa lor.

Elena avea totuşi teamă că într-o bună zi, cu capul plin de băutură, Tatiana ar putea să-i spună lui Vasile că-i este mamă. Şi atunci ce ar fi făcut copilul? Aşa-mi explica ea de ce a vândut casa, a părăsit satul şi s-a mutat în alt colţ al republicii. Zicea că să nu nenorocească băiatul. Eu însă aveam bănuiala că îi era frică Elenei să n-o părăsească Vasile. Mama biologică, indiferent cum este, oricine ar fi ajuns şi de orice ar fi în stare, rămâne o atracţie pentru copilul părăsit…

Când a venit la mine, Elena nu era sigură că a procedat corect… Dar ce spuneţi dumneavoastră?