„Politicienii de astăzi ar fi putut traversa lejer Nistrul cu bacul de la Molovata dacă ar fi dorit. Oare chiar moartea tinerilor de la Nistru nu le-a servit la nimic?…”

Ne deplasăm în satul Cocieri, Dubăsari, localitatea cu cele mai multe morminte şi cu cele mai multe răni, încă puroinde, apărute în urma desprinderii R. Moldova de fosta URSS. Deși ziua se anunță însorită, pe măsură ce ne apropiem de malurile Nistrului, ceața devine tot mai densă. Pe podul Hidrocentralei, la un metru în ceață, apar și dispar puţinii trecători grăbiţi, apare și dispare un post de poliție, altul de miliție, un post de pacificatori, câțiva soldați față în față cu un câine jucăuș. O țeavă a unui tanc acoperit cu o plasă de camuflaj, postul migrațional, cu întunericul decupat în câteva ferestruici căutând dușmănos spre oameni.

Din spatele acestora, un milițian cu voce tăioasă îți cere buletinul, verifică, îți întinde fișa de migrație. Indici data când intri și când vei ieși din rmn. Mă surprinde gândul: pe timpul guvernării comuniste, deși au fost tentative de a-l instala, acest post nu era, oamenii din cele câteva sate subordonate Chişinăului treceau liber de pe un mal pe altul.

Corjova, separatistă

În satul Corjova, la fiecare intersecție observăm din mersul microbuzului câte un post de miliție. Acestea s-au instalat lângă azilul de bătrâni și lângă internatul psihoneurologic. Pe cine de cine apără? Și la intrarea în satul Cocieri se vede un vagon răblăgit pe care scrie „Милиция”. Separatiștii s-au extins, au pus stăpânire pe întregul sat Corjova.

Când ajungem la Cocieri, apar primele raze ale soarelui. Odată cu ceața dispar neliniștea și gândurile apăsătoare. Ne simţim totuşi mai acasă. Din când în când, artera principală e străbătută de câte o mașină militară cu inscripția „Люди / Oameni” aparţinând aşa-numitelor forţe pacificatoare. În centrul satului ne întâmpină un grup de oameni. Liuba și Tudor Isaicu, frate și soră, Nadejda Isaicu, soția lui Tudor, Ana Donici, ruda acestora şi câţiva profesori. Ne vor povesti despre destinul tragic al Mariei Isaicu, profesoară de istorie, care s-a dedicat elevilor timp de aproape 30 de ani, după care a servit drept obiect al unei lecţii-avertisment criminale, dată de separatişti „naţionaliştilor” din Cocieri în prag de război.

Prima victimă

Maria Isaicu a fost cea mai mare dintre frați. Fire perfecţionistă, a absolvit Facultatea de Istorie a Universității Pedagogice de Stat „Ion Creangă” din Chișinău și Facultatea de Filologie a Universităţii de Stat din Moldova. Inițial a lucrat profesoară la Dancu, Hâncești, apoi, la rugămintea mamei sale, s-a mutat în satul de baștină, Cocieri. Nu avea familie. A lucrat director adjunct la liceul din satul vecin, Roghi, și avea câteva ore de istorie în școala din satul natal. Iubea nespus de mult elevii și îi antrena în diverse activități extrașcolare.

În septembrie 1991, avea 52 de ani. Alături de câteva sute de oameni din satul natal, a protestat timp de mai multe zile în or. Dubăsari, în fața Executivului raional. „Lozincile pe care le scandam cel mai des erau: ‚Noi suntem acasă!’ și ‚Чемодан, вокзал, Россия!’. Maria organiza lumea la protest, rostea discursuri, arăta că ținem la pământul acesta, că optăm pentru suveranitatea R. Moldova. Se iscau certuri, la un moment dat, a fost atrasă într-o gloată de rusofoni, însă bărbații noștri au sărit și au apărat-o. Protestele au durat până la sfârșitul lui septembrie”, ne povesteşte colega Mariei, Lidia Cojuşnean.

Potrivit surorii Mariei, Liuba, femeia a primit ulterior câteva scrisori cu amenințări cu moartea. S-au adresat și la poliție. În seara de 19 decembrie, nimic nu prevestea nenorocirea. Maria, cu mama ei, o femeie în vârstă de 79 de ani, care nu vedea și nu auzea bine, se pregăteau de culcare. Bătrâna avea să spună a doua zi că o strigase o voce cunoscută pe fiica ei. Era frig, ea, îmbrăcată sumar, în halat doar și în cipici, a ieșit în grabă. Nu s-a întors peste o oră, nici peste două, tot așteptând-o, bătrâna a ațipit, apoi s-a trezit, lumina continua să ardă, în geam se iveau zorii. Maria lipsea. În fața casei a descoperit brâul de la halat. Nu și pe fiica ei. A făcut înconjurul casei, a revenit în cameră și, cu inima cuprinsă de neliniște, a continuat să o aștepte. Primii trecători din zorii zilei de 20 decembrie aveau să găsească un halat pe un gard de la marginea drumului, o pereche de cipici aruncați la întâmplare în preajma unei fântâni de lângă casă.

O vecină avea să spună că a fost mirată să audă noaptea zgomotul valului de la fântână. O fântână adâncă de 52 de metri. Căldarea a coborât cu mare zgomot în apă!

Omorâtă pentru că a protestat

Fratele Tudor se întorcea cu pâine de la magazin când a aflat despre ce s-a întâmplat cu sora sa. Apropiindu-se de fântână, unde era adunat deja întregul sat, a simțit cum nu-l mai ascultă trupul, i s-au înmuiat picioarele, nu şi-a mai recunoscut glasul. A înțeles că femeia care le aducea în casă sărbătoarea, care îi întâmpina în pragul casei mamei, zăcea acolo, jos, fără suflare, cu urme de vânătăi pe brațe și pe gât, obiect al bătjocurii unor oameni fără de Dumnezeu.

Întregul sat este convins că crima a fost comisă din motive politice. „Puteau să o bată, să o lovească, dar chiar să omori în asemenea mod un om doar pentru că a protestat, aşa puteau proceda doar nişte canalii”, spune Tudor. „Separatiştii au vrut să bage frica în oameni și le-a reușit. Lumea era foarte speriată după aceea. Seara nu mai vedeai pe nimeni pe uliţe. Nu se mai organizau mitinguri. Din decembrie până la 2 martie 1992, am simțit o frică mai mare decât în timpul războiului, căci combatanții au blocat intrările în sat și separatiștii nu puteau intra”, ne spune Ludmila Cușnariov, o altă profesoară din sat.

Avertismente cu moartea a primit și o profesoară de franceză. Crima nu a fost investigată. Unicul anchetator la care s-a adresat sora Mariei, un rus originar din or. Dubăsari, i-a spus acesteia că apa a spălat urmele crimei, sugerându-i că are două fete mari și ar face bine să uite această istorie. Totuși, în certificatul de deces se menţionează că femeia a murit asfixiată.

În inimile oamenilor din sat, Maria rămâne femeia cu un suflet mare care, timp de 30 de ani, a învățat elevii cum să îmbrățișeze valorile umane, femeia cu un tragic destin care a servit ca avertisment criminal al structurilor separatiste în preajma Războiului de pe Nistru.

Politicienii, blamaţi

La 2 martie curent, la monumentul eroilor căzuţi în 1992, nici zare de politician. Seara, la ştiri, urma să-i vedem înghesuiţi la monumentul din Chişinău, rostind cuvântări dulci, însoţite de huiduielile combatanţilor. „Spun că nu le permit să treacă!”, „Poate se tem de noi?”, „Ar veni dacă i-ar aştepta aici un sac cu bani!”, îşi dau cu părerea oamenii din mulţime.

„La 3 martie 1992, soldaţii noştri au traversat Nistrul pe gheaţă, pe stinghii de lemn, legaţi cu funii. Au intrat
uzi în sat. Oamenii s-au speriat, au luat-o la fugă. Ei le-au spus: ‚Nu fugiţi, căci am venit să vă apărăm’. Aceia erau eroi”, afirmă Lidia Cojuşnean.

Politicienii de astăzi ar fi putut traversa lejer Nistrul cu bacul de la Molovata dacă ar fi dorit. Oare chiar moartea tinerilor de la Nistru nu le-a servit la nimic?…

Svetlana Corobceanu