Istoria aceasta îşi are începutul în anul 1946. Era mare foamete în Moldova. Mureau oamenii ca muştele. Nu mai surprindea pe nimeni dacă găsea pe marginea drumului pe cineva care-şi dăduse sufletul poate în clipa în care te-ai apropiat de el.

Nu mai spun cum erau adunate cadavrele de prin curţile oamenilor, de pe la marginea şoselelor, de pe sub tufişuri, aruncate unul peste altul într-o căruţă şi duse până la cimitir. Credeţi că erau îngropaţi tot atunci? Da de unde! Erau sanitarii prea sleiţi de puteri să mai sape şi gropi, aşteptau să moară cineva într-o familie care-şi înmormânta ruda după obiceiul locului şi, în miez de noapte, fereau ţărâna de pe acel mormânt, vorbesc de sanitari, şi deasupra celui decedat îi aruncau pe ceilalţi morţi găsiţi în sat. Erau vremuri grele, când se auzea că pe ici, pe colo, se mânca om pe om ca să nu moară.

A găsit pe drum un prunc, alături de mama sa moartă

Vasile Blănari lucra atunci director de şcoală. Avea doar 18 ani şi câteva clase de liceu terminate la Iaşi. Uite că tocmai el a şi găsit copilul cela lângă mama lui moartă în drum spre raion. Era o fetiţă de vreo şase luni, dar poate că avea şi mai mult, era greu de spus ţinând cont de vremurile în care trăiau. Pe mamă-sa moartă a dat-o la umbră sub nişte tufari, iar fetiţa a luat-o în braţe cu gând că în raion îi va găsi un loc unde să trăiască. Abia sufla copila ceea. Şi-a dezbrăcat cămaşa de pe dânsul şi a înfăşat pruncul, iar la un izvor pe care-l ştia Vasile că e în drumul lor, i-a scurs fetiţei apă în guriţă.

Avea de mers până la raion vreo opt kilometri. Zi de vară, arşiţă nemaipomenită şi nici nu aveai unde te ascunde de căldură. Când să intre în Orhei, observă Vasile un copil, care păştea o capră jigărită pe un şes. „Poate îmi dă voie să mulg oleacă de lapte pentru fetiţă”, s-a gândit el. Şi cum înainta spre băietan, simte la un moment dat că îl pişcă ceva tare dureros. S-a aplecat să vadă ce este şi a zărit prin iarba îngălbenită de soare o viperă. De spaimă, de slăbiciune sau poate la gândul că ar putea să moară fiind atât de tânăr, uite că Vasile leşină.

A leşinat şi a pierdut urma fetiţei

Când şi-a venit în fire, lângă el erau mai mulţi oameni, pruncul însă dispăruse. A observat că piciorul i-a fost bandajat, iar pe locul muşcăturii de şarpe a văzut nişte încrestături cu cuţitul. Nimeni nu i-a spus unde-i fetiţa, de fapt, când l-au găsit pe şes, Vasile era singur, nici tu capră, nici tu băietanul acela, şi nici copila.

Pentru că oricum a găsit-o şi el pe margine de drum şi nu ştia nici a cui este şi dacă mai are vreo rudă în viaţă, a lăsat baltă căutările, pentru că venise la raion cu treburi importante. Avea doar 18 ani şi la vârsta asta te debarasezi uşor de gândurile neplăcute. Şi totuşi în sinea lui îi părea rău că n-a dus la bun sfârşit misiunea lui de salvator – voia doar să instituţionalizeze copilul găsit şi să-l ajute să reziste vitregiilor sorţii.

A rămas văduv la nici 40 de ani

De la acel eveniment trecuseră ani buni. Vasile Blănari s-a însurat cu o tânără din colectivul lor de învăţători. Nevasta i-a născut o fetiţă de mai mare frumuseţea. Timpurile se aşezau spre bine. Îşi ridicase omul în satul unde lucra o casă, îşi înjghebase o gospodărie nu mai rea decât a altor intelectuali din localitate. Să trăieşti şi să tot trăieşti. Dar niciodată nu se ştie când soarta te lasă în voia întâmplării. Nevasta lui Vasile şi-a luat fetiţa într-o vară şi s-a pornit la Edineţ la părinţii ei. N-a mai ajuns femeia. La o răscruce de drumuri, şoferul, care a adormit la volan, a trimis autobuzul într-o râpă. Din toată lumea care era în autocar, doar trei oameni au supravieţuit. Printre cei vii nu era nevasta şi fiica lui Vasile Blănari… Bărbatul nu împlinise 40 de ani când a rămas văduv.

Tocmai în timpul acela, a venit la ei în şcoală o nouă învăţătoare la clasele primare. O tânără de vreo 20 de ani, frumuşică şi veselă. Atât de plăcută la chip şi la cătătură că umblau elevii ei după dânsa ca după cloşcă puişorii. Stătea în gazdă la baba Safta şi flăcăii din sat tot treceau pe hudiţa ceea s-o vadă pe fată. Îi ieşeau în cale unde se aştepta mai puţin copila. Dar uite că nici unul nu îndrăznea să-i facă curte deschis – fata era cu şcoală pedagogică şi nici vorbă să fie de nasul lor.

A regăsit-o peste 20 de ani şi a luat-o de nevastă

Şi lui Vasile Blănari îi căzuse cu tronc la suflet copila ceea. Dar se credea un om bătrân pentru ea. 20 de ani diferenţă nu-s glumă! Ar fi putut să-i fie şi fiică. Sufletul lui se topea de dragoste pentru Florica. Şi totuşi, seară de seară, ieşea bărbatul la plimbare şi nu ştiu cum se făcea, dar trecea de fiecare dată pe la poarta babei Safta. Oamenii din sat şi-au dat seama pe loc ce se întâmplă, baba Safta şi ea o lua peste picior pe Florica. Situaţia asta a ţinut mai multe luni.

Într-o zi, Florica scrie cerere de eliberare din serviciu, zicea ea că trebuie să plece acasă, mama care a crescut-o e grav bolnavă şi n-are cine îngriji de ea. De supărare, Vasile Blănari nu-şi găsea locul. Într-o zi, a dispărut şi el din sat. Fără să revină careva. Adjunctul lui era la fel de nedumerit ca şi oricare din colectivul pedagogic. Peste multă vreme au aflat şi ei unde s-a dus directorul.

Dumneavoastră, cititorii mei, oameni pricepuţi de altfel, v-aţi dat seama dintr-odată că la Florica s-a dus Vasile. Astfel, de la mama fetei a aflat bărbatul că Florica e tocmai copila pe care a găsit-o el lângă mama moartă şi care i-a fost luată de lângă dânsul de feciorul femeii, băietanul cel cu capra… Uite aşa a găsit-o din nou peste 20 de ani şi a luat-o Vasile de nevastă.