Rana veche sângerează uşor

Rana veche sângerează uşor

Ce mai înseamnă şi iubirea cea dintâi?! Ai impresia că totul luminează în jurul tău, că, dacă ai dori, schimbi şi faţa lumii, iar oamenii, oricât de răi ar fi, ai impresia că devin generoşi, înţelegători şi săritori la nevoie. Uite aşa îţi apare lumea în lumina acelei iubiri!

În această stare de spirit era şi Valeriu Butucel, înainte de a pleca la armată. O iubea pe Veronica, fata vecinului lor, cu toată puterea dragostei dintâi. „Să mă aştepţi, Veronică, cum mă întorc, facem nunta!” Şi plecat a fost. Era departe de Moldova, îşi scriau des la început, apoi, în anul doi de serviciu, au pornit a veni tot mai rar răvaşe de la Valeriu. Veronica însă, din dragoste şi aşteptare, îi scria în fiecare zi. Cum se ducea în centrul raional, se fotografia şi-i trimitea tânărului şi câte o poză – nu dea Domnul să vină el acasă şi să n-o recunoască.

„Să mă aştepţi, Veronică, cum mă întorc, facem nunta!”

Pe atunci serviciul militar era de trei ani de zile. Şi uite tu că se încheia sorocul şi pentru Valeriu Butucel. În toamnă, trebuia să se întoarcă acasă. Vă spuneam că flăcăul îi scria Veronicăi tot mai rar, apoi a încetat cu totul să-i mai scrie. Frumuşică şi chitită, în toată perioada asta fata nu s-a uitat la niciun flăcău din sat, nu-l aştepta ea pe iubitul ei Valeriu din armată?

Şi ce credeţi, s-a întors iubitul într-o seară, fără să-şi anunţe din timp sosirea. Pe neprins de veste i-a luat pe toţi. Şi nu era singur, alături de el a intrat în curtea casei şi un boboc de fată – nevastă-sa! Părinţii – bucuroşi nevoie mare, în scurt timp au tocmit o masă de sărbătoare şi în aceeaşi seară au invitat rudele mai apropiate şi vecinii la petrecere. Veronica a venit fuguţa cu ai săi, bucuroasă că iubitul e acasă şi că în toamna asta s-ar putea să facă nunta. Nici să bănuiască sărmana fată că cel pe care-l aşteptase trei ani de zile era deja însurat. A fript-o rău la inimioară treaba asta, atât de tare a mai durut-o că în gând nu avea decât planuri de răzbunare.

La petrecere a fost invitat şi Petrică, fireşte cel mai bun prieten al lui Valeriu. Şi coleg de clasă, şi amic de nebunii, şi vecin de mahala. Petrică a îndrăznit să-l întrebe: „Şi ce faci cu Veronica?”. „Nimic, e slobodă ca pasărea, poate să se mărite şi mâine!”, i-a răspuns prietenul lăsat la vatră cu tot cu nevasta rusoaică. Nici nu s-a apropiat de ea cel puţin să-i dea o explicaţie, omeneşte ar fi fost să-i fi vorbit în seara ceea, dar Valeriu o ţinea de mijloc pe nevastă-sa şi o sorbea din ochi.

S-a întors din armată cu nevastă

O jelea pe Veronica fratele mai mare al lui Valeriu, care nu era însurat încă la vremea ceea. El s-a apropiat de fată şi, ca să nu se simtă incomod copila, îi tot şoptea ceva la ureche, o îndemna să ia din bucate, au ieşit împreună să se plimbe pe hudiţa lor. Poate că anume atunci Veronica s-a gândit şi la modul cum să-l pedepsească pe Valeriu. „Mă mărit cu fratele lui şi am să fiu o soţie mai bună decât rusoaica asta adusă de pe aiurea”, şi-a zis ea.

Tot plimbându-se aşa, când au ajuns la poarta Veronicăi, dânsa l-a sărutat pe Nicolae, fratele iubitului ei, şi i-a şoptit: „Slavă Domnului că s-a însurat Valeriu, chiar mă gândeam cum s-o rup cu dânsul să nu se supere! Ne-am întâlnit atâta timp, i-am scris toţi anii cât a fost la armată. Acum pot şi eu să-mi caut pereche în sat”. Nicolae a luat act de informaţie. Chiar a doua zi spre seară, a venit chitit nevoie mare s-o invite pe Veronica la club. Şi de atunci mai că seară de seară se întâlneau tinerii.

Veronica se mărită cu fratele fostului iubit

Nicolae o iubea de multă vreme pe vecină, dar nu îndrăznea să se apropie de dânsa, ca să nu-i strice înţelegerea ei cu frate-său. Faptul că Valeriu s-a însurat i-a dezlegat mâinile. Peste două luni, o cere de nevastă şi Veronica acceptă, avea 20 de ani, iar pentru localitatea lor, se socotea cam trecuţică fata. La vârsta ceea femeile de seama ei creşteau deja copii.

Vă spuneam că Valeriu nu şi-a cerut scuze niciodată, cel puţin să-i fi explicat cum de s-au întâmplat toate, se făcea că nici n-o cunoaşte pe Veronica. Când a venit frate-său cu vestea că se însoară, Valeriu doar atât i-a spus: „Ce, n-ai găsit în tot satul altă fată, chiar Veronica îţi trebuia? Vrei să-mi faci în ciudă?”. „Şi cam ce te-ar deranja, eşti însurat, nevastă-ta se topeşte după tine?!”, i-o întoarse şi frate-său Nicolae.

Doar cumnata a înţeles că măritişul e din răzbunare

Au făcut nunta într-o sâmbătă de noiembrie, nuntă la care s-a adunat mai tot satul. Era frumoasă Veronica, era veselă şi a dansat cu toţi flăcăii. S-a apropiat şi Valeriu de ea, dar fata s-a făcut că nu-l vede, i-a întors spatele, martori fiind toţi de la petrecerea ceea. Nevasta lui Valeriu a întrebat pe cineva de alături ce se întâmplă, la care află că Veronica a fost iubirea cea mare a bărbatului ei până la armată. Poate că ea a fost unica din toată adunarea ceea de oameni care a înţeles că s-a măritat Veronica cu cumnatul Nicolae din răzbunare. Muiereşte a jelit-o pe mireasă, dar oricum nu putea schimba nimic.

Trebuie să vă spun că din ziua nunţii Valeriu îi ieşea în cale Veronicăi la tot pasul. Locuiau tinerii cu părinţii fetei şi uite că ori de câte ori ieşea din curtea lor, da nas în nas cu fostul ei iubit. O petrecea până la magazin, poştă, şcoală – unde se ducea ea şi Valeriu era alături. Lumea din sat vedea treaba asta, simţea şi nevastă-sa că s-a schimbat bărbatul.

Nicolae prinsese şi el ciudă pe frate-său: de ce nu-i lasă în pace, zicea el. S-a ajuns la aceea că într-o zi s-au luat la bătaie şi l-a înjunghiat Valeriu pe frate-său mai mare. Cât pe ce să moară acesta. Din ziua aceea, nu şi-au mai vorbit niciodată. Şi au trecut de atunci 20 de ani.