E mai bine să nu ştii ce te aşteaptă, ca să-ţi trăieşti viaţa fără frică, bucurându-te de orice zi frumoasă, şi să vezi la oamenii din jur doar ce au mai bun

Nu ştiu cum e viaţa dumneavoastră, dar a mea e o înşiruire de întâmplări, multe incredibile, încât ajunsesem de la o vreme în ochii apropiaţilor mei drept o femeie care îndrugă verzi şi uscate. Din ce spuneam, ziceau ei, nimic nu e adevărat.
De fapt, m-am obişnuit de mult cu această stare de lucruri şi nu mă mai supără ca altădată. De aceea vă spun că mi-e absolut indiferent ce-o să credeţi despre povestea asta. Dar vă rog să nu mă căutaţi la redacţie să vă dau adresa femeii despre care am să vă vorbesc pentru că pur şi simplu n-o cunosc, pun la îndoială şi faptul că ce mi-a povestit despre dânsa e adevărat. Atâta mi-a spus: „Sunt Eudochia şi am venit să vă rog ceva”.

Femeia cu proprietăţi paranormale deosebite

Lucram atunci la Radioul Naţional şi aveam o cartotecă, în care fixam lucrurile mai curioase, întâmplări ciudate şi oameni ieşiţi din comun. Eudochia intrase în acel fişier al meu drept femeia cu proprietăţi paranormale deosebite – spunea ea şi am crezut-o pe cuvânt că e destul să pună mâna pe creştetul oricărui om şi-i citeşte cu uşurinţă gândurile. Dacă i se uită în palme, îi vede viaţa de la un capăt la altul, cu toate întâmplările mai însemnate. Vă daţi seama că m-am aprins pe loc – zic, acuşi te controlez, dacă-mi spui ceva şi-i adevărat, te cred, dacă nu, Eudochie dragă, nu eşti decât o escroacă.
S-a apropiat atunci femeia de mine, s-a atins cu palma de fruntea mea şi mi-a înşirat pe loc toate bolile de care sufeream în acel moment, dar mi-a spus că niciuna din cele pe care le aveam atunci – problemele cu rinichii, cu inima, cu ficatul – nu vor fi cauza morţii mele. „Ai să te stingi dumneata, îmi spunea Eudochia, de altă boală, care o să-ţi apară peste cinci ani.” Mai mult n-a vrut să-mi spună nimic, oricât de mult am rugat-o. „Mai bine să nu ştiţi ce vă aşteaptă, ca să vă puteţi trăi viaţa fără frică, să vă bucuraţi de orice zi frumoasă şi să vedeţi la oamenii din jur doar ce au mai bun.” Eram de acord cu ea, dar ştiţi ce ghimpe mai e şi curiozitatea.

A pierdut mulţi oameni dragi din pricina darului său

Îmi spunea Eudochia că foarte puţină lume ştie despre proprietăţile ei. „Aş putea face bani cu sacul, dacă aş vrea, dar n-am nevoie. Doamnă Bobână, am pierdut mulţi oameni dragi din pricina darului meu – în primul rând, pe soţul meu, pe care l-am iubit mult. Am avut imprudenţa să-i povestesc despre ce pot face eu la vreo cinci ani de la nuntă. N-am vrut, pentru că mă prevenise mama că o să trăiesc în pace şi fericire doar dacă n-o să ştie nimeni despre darul meu. Dar ne-am dus la o petrecere cu Vasile şi dansam cu un prieten de-al lui.

Am simţit ura ce sălăşluia în fiinţa lui, i-am citit gândurile şi m-am înspăimântat – omul avea de gând să ucidă pe cineva în seara aceea, petrecerea la care asistam şi noi era o acoperire a ceea ce avea să se întâmple. L-am lepădat în dans şi am alergat spre tânăra care avea să-i fie victimă. Du-te de aici, ascunde-te, fereşte-te de Robert, el vrea să te omoare! Nu m-a crezut, ba mai mult, s-a apropiat de Vasile al meu şi i-a sugerat să mă ducă la un medic.
Soţul meu era înfuriat peste seamă. Acasă i-am povestit despre darul pe care-l au toate femeile din neamul nostru. Se transmite de la mamă la fiică în fiecare generaţie. Unele au puteri mai mari de cunoaştere, altele mai mici, dar într-un fel sau altul au darul de a citi gândurile şi a simţi mai mult decât ceilalţi oameni…

A ştiut că o să-i moară fiul la 22 de ani

„Tânăra ceea a mai murit?” – am întrebat-o eu pe Eudochia. „Nu, mi-a răspuns dânsa, s-a speriat Robert.” Fata voia să se mărite cu altul, deşi de patru ani erau împreună. Şi la sigur că ar fi omorât-o din gelozie şi ură. Bărbatul era gata să facă puşcărie, numai să n-o dea altuia. Mi-a mai spus Eudochia că din seara aceea Vasile al ei s-a mutat cu somnul în casa mare, n-a mai dorit-o în pat şi nici în viaţa lui. L-a trimis pe nănaşul lor de cununie să-i ia lucrurile şi s-a mutat definitiv la părinţi acasă. Apoi a plecat din Moldova. Astăzi locuieşte în Astrahan.

Ceea ce au aflat rudele e că, după plecarea lui Vasile din familie, Eudochia a născut un băiat. N-a avut pretenţii la fostul ei soţ să-i plătească pensie alimentară, nici n-a trecut copilul în numele lui, îl purta pe cel al bunelului pe linie maternă. S-a bucurat mult Eudochia că e băiat şi că fiul său nu va avea darul care nu a adus fericire niciunei femei din neamul lor. Dar această bucurie n-a durat mult.

Ştia Eudochia că băiatul ei va muri tânăr de tot şi că nu va lăsa niciun urmaş. Ea, care cunoştea soarta lui de la naştere, nu putea schimba nimic! „Doar dacă e vorba de-o cumpănă sau o alegere de situaţii, eu aş putea interveni să ajut omul. În cazul fiului meu, nu se putea face nimic. A murit la 22 de ani în casa mea, alături de mine şi bunică-sa. A murit de inimă, i s-a oprit pur şi simplu. N-a avut nimic patologic. Atâta avea el de trăit…”

„Tu Eudochie, poţi să ştii ce-o să ţi se întâmple peste ani, din ce o să se tragă moartea?” – am mai întrebat-o eu. „Aş putea, mi-a răspuns femeia, dar nu vreau să ştiu. De ce să-mi amărăsc şi zilele ce mi-au rămas? Nu ştii cât de greu e să ai un dar de la Dumnezeu, e de parcă ai purta răspundere pentru toate vieţuitoarele de pe pământ.”

Unde eşti, Eudochia?

Eu mă aprind uşor, mă uitam atunci la Eudochia şi mă gândeam, uite, am s-o conving şi am să realizez cu femeia asta un interviu de-o să înnebunesc lumea, dar n-a fost să se întâmple aşa. Ea m-a prins de încheietura mâinii şi mi-a spus: „Mâine, în prima jumătate a zilei, să nu ieşi din casă, promite-mi că aşa vei face”. Vă daţi seama că m-a trecut rece prin şira spinării. „Dar ce-o să se întâmple?” – am bâiguit eu de spaimă. „Vei avea o cumpănă. Dacă te vei da la o parte din calea răului, s-ar putea să scapi, chiar ai să scapi, dacă mă asculţi.”

Vă daţi seama că am amuţit, dar ea în timpul acesta a ieşit din biroul meu fără să lase un număr de telefon, o adresă sau altceva ce m-ar fi ajutat s-o găsesc. Fireşte că n-am aflat de ce nevoie m-a scăpat Eudochia şi dacă a fost într-adevăr vorba de o cumpănă. Mi-am adus aminte de ea acum ceva timp, când medicii mi-au diagnosticat o boală ce nu mai are leac. Şi s-a întâmplat să fie asta exact în al cincilea an de când am cunoscut-o…

P.S. Unde eşti, Eudochia? Dacă citeşti aceste rânduri, să ştii că mi-i dor de tine şi-mi pare rău că nu te-am cunoscut mai bine. Cred că am fi putut fi prietene.