Blestemat pe pat de moarte

Blestemat pe pat de moarte

În femeia bătrână a recunoscut moaşa, dându-şi imediat seama că cealaltă e fiica ei, Lilica

Cică Andrei Negară trăgea să moară. Rudele foiau prin gospodăria lor, pentru ca, de se întâmplă lucrul acesta, să fie alături de Smaranda. Dar se chinuia bărbatul de mai multe luni. A dat o boală peste el întâi cu slăbiciune mare, apoi porni o durere năprasnică de cap de n-o mai putea ostoi cu nimic. Şi se stingea omul încet, dar sigur.

Îl adusese Smaranda şi pe preot să-i citească Sfântul Maslu, poate se va alege într-o parte că tare greu mai suferea. La un moment dat, rămăsese lângă bolnav doar frate-său Vladimir, cel mai mic din familia lor. Andrei îl chemă mai aproape şi-l rugă: du-te până la Dochiţa Sâli şi spune-i să vină, că vreau s-o văd. Cât poţi de repede, te rog, am să-i spun ceva între patru ochi. Fugi, băiete, fugi, te roagă badea.

Ce-l lega pe muribund de Dochiţa

A căutat-o mult Vladimir pe Dochiţa şi a găsit-o tocmai în alt capăt de sat, curăţea popuşoi la o verişoară de-a ei. Aşa a apărut în ogradă cu hainele prăfuite, cu încălţări scâlciate şi-şi tot ascundea în pestelcă mâinile bătătorite. A intrat în casă împreună cu Vladimir, după care ultimul a ieşit cu porunca muribundului să nu dea voie nimănui să intre.

Uite că trece o oră, uite că a doua e pe sfârşite, dar femeia ceea nu mai iese din casă. Nevasta lui Andrei fierbea de supărare. „Oare ce are a-i spune bărbatu-meu unei curve din sat?”, se întreba ea. Pentru că Dochiţa, după ce i-au murit părinţii, primea în patul ei pe oricine. Cum era vreo ceartă în gospodăriile oamenilor, puteai să auzi şi aşa vorbe: nu-ţi place, calea la Dochiţa! Şi de ce oare, se întrebau rudele şi Smaranda la fel, de ce oare înainte de moarte Andrei a vrut s-o vadă pe Dochiţa? Ce-i leagă, Doamne?

Un copil, vă spun eu. Pe când avea Dochiţa 16 ani, a purces grea de la Andrei. Sarcina mai că nu se observa la nouă luni, când a luat-o el pe motocicletă şi a dus-o peste multe sate la o moaşă, care i-a şi asistat naşterea. Copilul a rămas la femeia aceea, cu intenţia ca baba s-o dea într-o familie, pentru că fată născuse Dochiţa, trebuie să ştiţi.

„E doctoriţă şi e măritată fata noastră”

Peste o habă de vreme, îl trimite tânăra pe Andrei la moaşă să afle dacă i-a găsit pruncului părinţi. Se întoarce el cu vestea că mort este copilul. Şi uite că, înainte de moarte, recunoaşte bărbatul că în viaţă este fata şi că îl cunoaşte pe el de tată, s-au văzut de multe ori, mai spune el. „E doctoriţă în satul cutare, e măritată fata noastră, avem şi un nepot, Dochiţă. Frumos nepot avem, iartă-mă că nu ţi-am spus până acum. Ştie Lilica, aşa o cheamă pe fiica noastră, ştie că tu eşti moartă, îmi era oarecum să-i spun că mama ei a ajuns de râsul satului. A crescut-o femeia care te-a ajutat la naştere şi eu i-am dat toţi anii aceştia bani şi merinde. Dacă n-ar fi fost aşa de haină la suflet Smaranda mea, aş fi adus-o acasă, dar îmi cunoşti nevasta.”

Atât i-a spus Andrei şi a închis ochii pentru totdeauna. Din odaia muribundului s-a auzit un urlet de fiară rănită. Smaranda şi ceilalţi au dat buluc în casă. Dochiţa aprinsese o lumânare şi plângea sfâşietor la capul lui Andrei: „Cum ai putut face treaba asta, blestemat pe lumea ceea să fii! Cum ai îndrăznit să mă bagi în mormânt când eu sunt mai vie ca oricând?!…”. Cei prezenţi nu înţelegeau o iotă din vorbele Dochiţei, şi nici nu-şi dădeau osteneala, pentru că au şi pornit a pune la cale cum să-l înmormânteze ca să fie frumos şi să nu-i vorbească lumea.

Dochiţa se schimbă radical

Uite că după înmormântarea lui Andrei a observat satul că s-a schimbat Dochiţa. În primul rând, nici un bărbat nu i-a mai călcat pragul pe înserate. Dacă până atunci se îmbrăca pe apucate, cu haine de împrumut sau vechituri date de alţii, de la un timp lumea o vedea chitită şi curată. Şi mai uimit a rămas satul când a pornit femeia să-şi repare casa – din bujda părinţilor ei a făcut o jucărie. A plătit şi unor bărbaţi din sat de i-au ridicat gard de scânduri. Lucra şi acum cu ziua pe la alţii, dar nu mai bea ca pe timpuri. Zic, toată vara ceea satul numai despre Dochiţa vorbea. Curioşi nevoie mare de ce se întâmplă cu dânsa.

Iată că într-o seară îi trece pragul, cine credeţi? Chiar Smaranda. Nu dormea nici ea nopţile la gândul ce i-o fi trebuit lui Andrei de la Dochiţa înainte de moarte. Adusese într-un coş un litru de vin şi o pomană de sufletul celui mort, că am uitat să vă spun că Dochiţa n-a fost la înmormântare, deşi spuneau gurile rele că au văzut-o nu o dată la mormântul lui Andrei.

„Ai avut ceva cu dânsul, Dochiţă?”, porni vorba Smaranda. „Am şi acum”, îi răspunde femeia în doi peri. „Păi, e mort.” „Dar ce avem împreună e viu…” Smaranda o privea nedumerită. O cunoştea pe Dochiţa de ani de zile, ce ar fi avut ea în gospodărie, care să le aparţină celor doi – ei şi mortului? „Avem o fată împreună, am născut-o când eram încă elevă de şcoală şi n-am ştiut până să moară bărbatu-tău că e vie. Nu mi-a spus dobitocul, vezi, îi era ruşine de mine. El, cu purtarea lui dezmăţată, a făcut din mine o curvă, dar când să se însoare, te-a luat pe tine. I-a părut de multe ori rău că a făcut-o, pentru că eşti femeie tirană la suflet, şi-apoi nu i-ai născut un copil.

Străinele au lămurit toată povestea

N-ai vrut, mi-a spus el, că nu ţi-s dragi copiii. Dar eu pornisem prin bărbaţi şi-i era ruşine să te lepede şi să mă ia pe mine. Să ştii însă, Smarandă, l-am iubit numai pe dânsul şi am crezut că într-o zi o să mă ia de nevastă. M-au cerut mai mulţi, dar n-am vrut să mă duc după nimeni. Şi copilul nostru a fost crescut de o străină”, a recunoscut Dochiţa.

La 40 de zile de la moartea lui Andrei, nişte oameni care locuiau alături de cimitir au văzut două femei străine la mormântul lui. Au şi trimis un copil după Smaranda, altul după Dochiţa, foarte curioşi să afle ei ce fel de rude sunt acelea, pentru că nu le văzuse nimeni niciodată. Ca să nu le scape din ochi, cei din preajma cimitirului şi-au făcut de lucru pe la mormintele rudelor.

Între timp, venise şi Dochiţa, alergase în grabă, îmbrăcată cum o prinseseră treburile prin ogradă. În femeia bătrână a recunoscut moaşa, dându-şi imediat seama că cealaltă e fiica ei, Lilica. La gândul acesta i-a venit nu ştiu cum o moleşeală în tot corpul de s-a lăsat la pământ ca un muşuroi. N-o întind prea mult – vă spun doar că străinele s-au dus acasă la Dochiţa şi au lămurit toată povestea. Ce-a fost mai departe nu ştiu, dar aflu eu într-o zi şi vă spun neapărat.

Lidia Bobână