După cum sunt timpurile, şi oamenii

După cum sunt timpurile, şi oamenii

În familia lor, cu adunătură de copii de la trei mame, întotdeauna era o atmosferă veselă

Vine nenorocirea peste tine întotdeauna când îţi pare lumea mai frumoasă. Cineva zice că destinul e de vină, altul mai degrabă crede că cel încornorat încurcă iţele, dar să ştiţi că a sosit pur şi simplu timpul, cred eu, pentru o altă dungă în covorul vieţii tale. Şi-apoi, s-o ţii încontinuu numai în bine şi în frumos, nu mori tu de plictiseală!?

Lidia T. e o veche cunoştinţă de-a mea. O femeie care a dus pe spatele ei povara întregii familii. Maică-sa a murit când împlinise Lidia zece ani, după o naştere tare grea. A adus pruncul pe lume şi, la o săptămână, s-a stins cum a şi trăit, în linişte, fără a supăra pe cineva. Dacă ar fi putut femeia să se îngroape singură – să nu deranjeze atâta lume şi să nu cheltuie Vasile banii, ar fi făcut-o şi pe asta, dar vezi că omului nu-i sunt date toate. Şi uite că această fetiţă de numai zece anişori ţinea locul mamei în familie. Cocea şi pâine, spăla cu mânuţele ei mici maldăre de pelinci, că cine altul ar fi îngrijit de prunc – tata era la câmp ziulica întreagă şi ea, fată necoaptă încă, era gata să facă orice numai să nu-i plângă fraţii.

Cele două însurători cu ghinion ale lui Vasile

Peste un timp a hotărât Vasile să se însoare. A luat o femeie cu copil. Rămăsese vădană în 1944 şi iată, cu trei ai lui, s-au făcut patru. Dar, se vede, Dumnezeu nu-l pedepsise destul. L-a mai pus la o încercare. S-a dus nevasta cea nouă la târg, la Bălţi, să facă nişte cumpărături de Paşte. Şi nu s-a mai întors sărmana. L-au chemat pe Vasile la câteva zile s-o recunoască – o găsiseră moartă în nişte stufăriş la marginea oraşului.
Bărbat tânăr era Vasile, abia trecut de 34 de ani. Copiii cereau îngrijire şi bani. Bani ar fi făcut el, nici vorbă, căci după război era de lucru şi la stat, şi la particulari. Cei cu bani mulţi l-ar fi luat cu amândouă mâinile, dar cine să stea cu copiii? Şi a hotărât Vasile să se însoare a treia oară. I-au adus-o acasă, pentru că se socotea bărbatul om cu ani în cârcă de acum şi împovărat cu patru copii – trei ai lui şi unul al nevestei celei de-a doua, cu care n-a vieţuit nici două luni, ei bine, credea el că nu-i mai stă bine să-şi caute nevastă după gust. Avea nevoie de o femeie gata să-l ajute în gospodărie şi, dacă e vorba de aşa ceva, mai conta cum arată ea sau ce inimă are? De aceea s-a înţeles cu mătuşa lui să i-o aducă acasă, spunându-şi în sinea lui: „Am s-o iau cum a dat-o Domnul, să aibă mâini şi picioare, că frumuseţea se trece şi tot cu o urâtă în casă rămâi”.

Ilinca, nevasta cea tânără

Dar Ilinca, la cei 25 de ani pe care-i avea, era o frumuseţe de femeie. Veselă întâi de toate. Cum a păşit pragul casei lor, a strâns laolaltă copiii, pe cel mic şi l-a pus în poală şi a început a-i întreba cum îi cheamă, ce le place, ar vrea ei să le fie mamă, dar pe Vasile, care şedea pe o laiţă lângă perete, se făcea că nici nu-l vede. Apoi aşa, din senin, a început a murmura un cântecel, legănând copilul din poală. Ce să vă spun – ceata de copilandri din jurul femeii o privea cu uimire – unul o ţinea de poală, altul i-a găsit mâna şi şi-a strecurat palma lui în cea a femeii şi doar Lidia s-a lipit de dânsa toată şi o întrebă pe Ilinca cu sfială: „Chiar vrei să fii mama noastră?”. „Ce-o zice tatăl tău”, a fost răspunsul. Într-un târziu, se auzi de pe laiţă şi vocea gâtuită a lui Vasile: „Dacă nu te temi, fato, rămâi. Mă gândesc că oi fi eu prea bătrân pentru tine”.
Dar era anul 1948. Flăcăi în sat, puţini, iar femei şi fete tinere – puzderie. Îmi spunea Lidia, care avea atunci 11 ani, că tatăl ei prima perioadă umbla cam buimatic prin gospodărie. Nevestei celei tinere i se adresa exact ca şi lor: „Fato, zicea el, fă ceea, fă cealaltă”. Ilinca, într-o zi, cum era cam supărată, i-a zis: „Am şi eu un nume, chiar te rog să-l ţii minte. Şi apoi nu-s slugă în casa matale, dar ţi-s nevastă. Dacă nu ne cununăm săptămâna viitoare, te las, bade Vasile”. Cum era omul cu un harag în mână, s-a oprit în mijlocul ogrăzii şi i-l arătă: „N-ai mâncat bătaie demult, fetico. Cum îţi închipui tu viaţa de familie? Azi ţi-a plăcut, ai rămas, mâine nu-ţi prieşte şi ai şters putina? Aşa iese?”.

A avut înţelepciunea de a ţine împreună familia

Vecinii îşi făceau de lucru prin curte – că nu auzi chiar în fiecare zi cum se ceartă doi tineri însurăţei! Ilincăi atâta i-a trebuit, le-a spus mahalagiţelor că trăieşte de trei luni la Vasile şi că el fuge de dânsa de parcă ar avea păr de lup. Şi apoi ea e tânără şi, dacă el nu mai poate, să-i spună, să-şi ia femeia grija să mai nască vreun prunc. Da’ poate nu-i este dragă, bine şi asta o înţelege ea. Dacă-i aşa să nu tacă ca mutul, că la urma urmei are casa ei şi se poate întoarce în gospodăria ei, că n-a luat-o el din drum. Cum turuia aşa turuia Ilinca, vecinii se adunaseră pe la garduri şi bărbaţii porniră să-l ia peste picior pe Vasile. Unul mai tânăr de peste două case l-a atacat direct: „Bade, dacă nu poţi să ogoieşti femeia asta, dă-o în braţele noastre, noi încă n-am uitat cum se face!”.
Aruncă atunci Vasile haragul, o ridică în braţe pe Ilinca şi dispare cu dânsa în casă, aruncându-i vorbe peste umăr Lidiei, fetiţa lui de 11 anişori: „Ai grijă de copii!”. Până a doua zi dimineaţă nu i-a mai zărit nimeni. La o săptămână se cunună ei, la un an şi jumătate Ilinca naşte o fată, iar peste alţi doi ani răstoarnă şi un băiat. Avea să-mi spună Lidia T. că în familia ceea a lor, cu adunătură de copii de la trei mame, întotdeauna era o atmosferă veselă. Se cânta mult, uneori în treacăt Ilinca putea să-l ia la dans pe Vasile şi atunci copiii ţopăiau şi ei veseli în jurul lor, de parcă toate grijile şi problemele dispăruseră de pe faţa pământului.
Gheorghiţă, băiatul celei de a doua neveste a lui Vasile, fiind mai mare de ani, a fost şi primul care şi-a luat zborul în lume. A terminat Institutul Agricol prin 1967 şi a fost numit agronom-şef într-o gospodărie din nordul republicii. Apoi preşedinte de colhoz a fost timp de 20 de ani. Lidia s-a măritat şi ea, dar nereuşit. Nu i-a dat Domnul niciun copil, ea care ar fi putut creşte şi zece. Ceilalţi s-au aranjat care mai bine, care mai rău – după cum sunt timpurile, şi oamenii.