Nimeni nu ştie când trece norocul pe lângă dânsul

Nimeni nu ştie când trece norocul pe lângă dânsul

Când a aflat că i-a născut un băiat, a venit să-l vadă şi plângea ca o muiere

În ziua aceea baba Grăchina adunase păstăile din grădină şi le pusese la uscat pe prispă. Apoi a închis uşa la casă, poarta şi s-a dus în sat. Trăia bătrâna la marginea localităţii, după grădina ei începea pădurea. A plecat în sat cu gând să-şi facă cumpărături de la dugheană şi să treacă pe la soră-sa, pe care n-o văzuse vreo două săptămâni. S-a întors acasă noaptea târziu, olecuţă aghesmuită, căci tocmai în ziua aceea cumnatu-său Ion făcuse nişte ţuică din prune. I-a dat şi ei o sorocopcă, să aibă cu ce se drege a doua zi. A adormit buştean.

Iată însă că pe la o bucată de timp, să fi fost poate ora două spre dimineaţă, adică bine trecut de miezul nopţii, aude baba scâncet afară. Vreo pisică în călduri, se gândi ea. Dar uite că nu încetează. O deranja, i-a stricat somnul. Tot atunci se ridică supărată din pat şi iese afară. Scâncetul venea din fasolele de pe prispă. Apucă mătura şi porneşte mătuşa să alunge lighioana. Când cată ea mai bine, vede un ghemotoc de rufe, din care şi venea scâncetul. Un copil era… Un prunc lăsat de cineva pe maldărul acela de păstăi. Îl ia în casă, aprinde bătrâna lumina şi desface ghemul de rufe. Era o fetiţă, poate să fi avut câteva ore de când s-a născut.

Grăchina găseşte pe prispă un prunc lepădat

Ce să facă? Scâncea de foame, era udă şi nici spălată după naştere. Bine că cel puţin era legat buricul ca lumea. Aleargă bătrâna până în tindă după lapte. Ţinea şi ea o căpriţă şi uite tu cum i-a prins bine treaba asta. Cu chiu, cu vai a hrănit copila, i-a schimbat pelincile, dar până în ziuă n-a mai închis un ochi. Avea femeia 60 de ani, măritată a fost, dar copii Domnul nu i-a dat. „Ce-ar fi s-o cresc eu? E un semn că n-ar trebui să fiu singură, că poate va fi mila mea copilul acesta şi poate îmi fac şi eu o pomană, că ridic un om”, îşi zise. A doua zi dimineaţă, înfăşă bătrâna copilul şi într-o fugă la sovietul sătesc. „Tovarăşe predsedatel, uite cu ce nevoie am venit la mata, am găsit pe prispa mea azi noapte un copil şi aş vrea să mi-l lăsaţi să-l cresc. Dacă oi muri, îţi face ce-ţi vrea cu dânsul. Te mai pui, poate se răzgândeşte mamă-sa şi vine să mi-l ceară înapoi! Ştii că-s singură, n-am pe nimeni şi sufletul acesta îmi va îndulci viaţa…”

Tot atunci a fost chemat miliţianul de sector, s-a anchetat cazul. Procesul-verbal s-a dus la procuratură, iar bătrâna Grăchina a fost trecută în evidenţă la spitalul din sat. Femeile din localitate, mai ales cele cu prunci, au făcut cale bătută până la casa babei. I-au adus pelinci, hăinuţe, susete şi sfaturi fireşte, cum să-l oblojească, dacă se răneşte, ce să-i facă pruncului dacă-l dor urechile, burtica. Ce să vă spun, timp de o lună satul era în fierbere.

Ce înseamnă un copil la casa omului! I-a schimbat definitiv viaţa babei Grăchina. I-a pus fetei numele Margareta şi creştea ca din apă. Dolofană, alintată, corcolită ca nici unul din pruncii satului. Când se ducea nevasta la spital la control, lumea pe drum o oprea să vadă fata. Uite că a împlinit copilul anul, uite că vine şi timpul s-o dea la şcoală şi alte probleme pe capul bătrânei. Vă spuneam, trăia la marginea satului şi până la şcoală era cale, nu glumă! Instituţia era ridicată la hotarul dintre două localităţi, să poată veni şi de dincolo să facă aici zece clase.

Margareta, crescută de o bătrână văduvă

Dar nici bătrâna Grăchina nu întinerea. O apucase nu ştiu cum o frică că ar putea să moară, şi fata, găsind-o, să se sperie. S-a dus la medicul-şef din sat să-l roage să-i facă un control, să vadă ea cât mai are de trăit. Şi între timp să le pună pe toate la calea lor. Şi pe soră-sa a chemat-o la casa ei, i-a arătat ce are de moarte şi a rugat-o, de se întâmplă ceva cu ea, să aibă grijă de Margareta. „Pe sufletul copiilor tăi, jură-te, Ioană!”. Margareta nici nu bănuia ce griji are mama ei adoptivă. Fata se făcea cu fiecare an tot mai frumoasă. Ca toţi copiii era pusă mereu pe şotii, unele chiar o necăjeau pe Grăchina. Într-o zi a tăiat copila o bucată de perdea din casa mare, să-i facă o rochie păpuşii. Atunci a bătut-o prima dată mama adoptivă. Cu ciudă a dat în ea. Iar noaptea târziu, după ce adormise copila, bătrâna s-a pus pe un plâns de nu se putea ogoi. „Proastă mai sînt, Doamne, pentru o bucată de petică, am ridicat mâna la fată…”

Anii treceau. Când era copila prin clasa a şaptea, în jurul gardului Grăchinei au şi început a se plimba flăcăuanii din sat. Altă năpastă pe capul mamei adoptive, cum s-o ferească pe Margareta de ispitele iubirii, de cele ale trupului pofte. Se temea să nu fie prea aspră şi să fugă fata de la dânsa. Şi nici să-i interzică prea multe nu se îndura, că fiecare trebuie să-şi trăiască viaţa, zicea ea. N-avea Margareta 18 ani împliniţi, când iată un fecior din satul vecin o fură într-o seară de la club şi i-o duce maică-si pe cuptor. Îi era dragă fata şi nu se îndura să mai aştepte. Frică avea că altul i-ar sufla-o de sub nas, dacă mai zăbovea.

Ştefan, în amintirea bunelului

Nu era gata de nuntă baba Grăchina şi nici că ar fi vrut atât de repede să se despartă de Margareta. Visa s-o mărite în satul lor, s-o poată vedea ori de câte ori i-ar fi fost dor de ea, dar cu soarta nu te pui. S-a dus la înţelegere cu viitorii cuscri şi au hotărât să facă în toamnă nunta. Tocmai când va împlini şi Margareta 18 ani. Dar n-a fost să fie aşa. Se trezeşte într-o zi bătrâna Grăchina cu fata acasă. Fugise de la mirele ei pentru că pe cât îi era de dragă flăcăului, pe atât de nesuferită le era socrilor. Îi căutau nod în papură la tot pasul. Peste două luni şi-a dat seama fata că a rămas gravidă. Mama o ruga să se întâlnească cu tatăl copilului. „Cum ai să te descurci tu singură? Nu lucrezi, şcoala n-ai terminat-o, eu sînt bătrână…” Dar Margareta s-a încăpăţânat, nu vroia să ştie de bărbatul care, în timpul cât a trăit în gospodăria părinţilor lui, o dată nu i-a luat apărarea.

Peste alte două luni, Grigore, tatăl copilului şi fostul mire al Margaretei, face nuntă mare cu o fată din satul lui. Iar în primăvară Margareta naşte un băiat şi-l numeşte Ştefan, ca pe răposatul soţ al Grăchinei. Când s-a făcut mai măricel, fata lăsa copilul cu bătrâna, iar ea se ducea la serviciu. Se angajase temporar bibliotecară la şcoală, până să se întoarcă cealaltă din concediul de maternitate. Umbla la serviciu şi la lecţii totodată. A convins-o directorul să facă treaba asta. „Eşti tânără şi trebuie să ai o specialitate.” Tot el a mai îndemnat-o să facă pedagogie prin corespondenţă şi i-a promis chiar că o s-o ajute.

Când a aflat Grigore că Margareta i-a născut un fecior, a venit să-l vadă. Plângea ca o muiere pe prispa babei Grăchina. „Dacă mi-ai fi spus măcar mata, nu m-aş mai fi însurat cu fata ceea. Am făcut-o din răzbunare, că a fugit Margareta de la mine şi râdea lumea în sat. Acum am un copil din flori şi o nevastă care nu mi-i dragă…”

P.S. Astăzi, Margareta e învăţătoare într-un sat din raionul Ungheni. E măritată şi mai are doi copii. Baba Grăchina are 86 de ani, e în puteri încă şi se bucură de cei trei nepoţi ai ei.