N-am condamnat-o pe Sofia nici în gând măcar. Mi-am zis doar: uite până unde ajunge jertfirea de mamă

Îmi vine foarte greu să vă povestesc această istorie pentru că n-aş vrea să vorbesc decât cu respect despre femeia pe care am cunoscut-o şi care a trăit alături de mine o dramă. Vecini am fost şi o vedeam zi de zi alături de fiul ei, născut cu handicap. Eram domnişoară de acum când ne-am mutat pe strada Livezilor, astăzi Mateevici, a capitalei. Avea pe atunci nevasta în jur de 50 de ani, iar fiul ei să fi avut cel mult treizeci împliniţi. Duceau o viaţă retrasă, nu le prea intra cineva prin gospodărie, legau tei de curmei cu puţinii bani pe care-i câştiga nevasta. Ne salutam în fiecare dimineaţă – ea mătura strada la ora când eu mă duceam la facultate.

Sofia, un suflet chinuit

Ceea ce ştiam despre ea e că rămăsese orfană de mică. Părinţii i-au murit de tineri. Taică-său – la război, iar mamă-sa – în timpul foametei. Născută în 1940, fata era o povară în familia mătuşii ei. Avea să-mi spună într-o discuţie că niciodată nu avea loc la masa lor – îi dădeau ceva de-ale gurii după cuptor. Prima se scula dimineaţa şi până făceau ochi stăpânii casei ea aducea apă de la fântână, făcea focul şi punea de mămăliguţă… Şi tot ea mânca bătaie cu nemiluita pentru orice i se părea mătuşii nelalocul lui. Când avea 15 ani, a fugit la Chişinău, uite, a ieşit din casă şi s-a tot dus în lume. N-avea unde locui, n-avea de lucru… Dormea seară de seară la gara de cale ferată, unde au şi observat-o cei de la miliţie în timpul unui raid. Ei au aranjat-o la un cămin şi tot aici a lucrat primii ani uşieră.

În anul când şi-a făcut paşaport, s-a angajat la o fabrică de confecţii. Vă spuneam, era o fire retrasă, aveai impresia că ar face orice să ajungă nevăzută, să se topească printre oameni. Nici nu te privea în ochi atunci când îţi vorbea. A mai dat domnul să se mărite cu un bărbat zălud, capricios şi arogant. Îmi spunea Sofia că era lege să mănânce bătaie o dată pe săptămână. Aşa, din senin, pentru că nu-i convenise ceva sau nu-i răspunsese cu respect. „Am fugit de la mătuşă, căci era haină la suflet, şi am dat peste alt nebun. Dar trăiam în casa părinţilor lui, eram gravidă – unde oare m-aş mai fi dus?”

Singurul copil e retardat mintal

Când i-a venit sorocul să nască, altă nevoie a dat peste ea – pruncul avea sindromul Down. Bărbatu-său o presa să-l lase la maternitate, dar Sofia nu s-a îndurat. Asta e crucea pe care trebuie s-o duc până închid ochii, le-a spus ea socrilor. Aceştia l-au sfătuit pe fecior s-o lepede. I-au cumpărat o cameră cu dependinţe pe strada Livezilor, parte de casă a unui militar în rezervă. Aşa am ajuns vecini. Cât o ţine minte lumea umbla cu pruncul acela în braţe. Când a crescut, îl purta de mână. O întrebau femeile din cartier de ce nu s-a măritat a doua oară şi le răspundea nevasta că s-a născut pe lume să răsplătească păcatele cuiva, altfel de ce ar fi fost viaţa atât de crudă cu ea? „Acum e bine, nu încurc nimănui, nimeni nu mă bate, mănânc ce am, dacă n-am ce pune în gură, rabd, dar sunt la casa mea şi stăpână pe situaţie”, spunea ea. Adică, într-un fel, fericită era la vârsta de 50 de ani, când am cunoscut-o eu.

Un timp n-am văzut-o pe Sofia. Mă obişnuisem să ne întâlnim dimineaţă de dimineaţă în drum spre universitate şi parcă-mi lipsea ceva. Uite-aşa am aflat că femeia sta la Spitalul Clinic Republican de Psihiatrie cu fecioru-său, care de la un timp devenise agresiv de tot. Pe tot timpul cât se afla acolo, Sofia îşi luase concediu pe cont propriu să stea lângă băiat. „Păi e bărbat în toată legea, mai odihneşte-te şi tu oleacă, Sofie, până îl vei lua acasă, o îndemnau vecinele!” Dar nu se îndura mama. Pe lumea asta Sofia nu avea suflet mai apropiat şi nici om la care să ţină atât de mult ca la Păvălaş al ei.

Relaţii ciudate între mamă şi fiu

Între timp, fostul ei soţ plecase la muncă în Kazahstan împreună cu alţi bărbaţi din Moldova. O dată nu le-a scris, n-a trimis un ban şi nu s-a interesat ce mai face băiatul cela al lui. Nebun, nebun, dar trup din trupul lui era… Pe rând, a fost Sofia la înmormântarea lui socru-său, apoi şi a soacrei. O anunţau vecinii cu care a trăit alături odată.

De cum s-a întors Sofia cu băiatul de la spital parcă şi mai mult s-a înstrăinat de vecini. Umbla cu fecioru-său peste tot. Încât dacă o zăreai în stradă, imediat îl căutai şi pe el cu privirea. A apărut ceva nou în relaţia mamă-fecior. O undă de gingăşie, o tandreţe, parcă în toată lumea asta ar fi fost numai ei doi. Uneori îţi venea nu ştiu cum să întorci privirea când băiatul de treizeci de ani îşi îmbrăţişa mama şi o săruta pe gură. Femeia le explica celor care erau martorii acestor scene: „Nu vă uitaţi că are treizeci de ani, mintea lui e ca la unul de zece. Îi place să-l sărut şi să-l mângâi.”

Într-o toamnă iată că Sofia cade la pat. O îngrijea băiatul ei. Dar i se făcea tot mai rău şi medicul i-a recomandat să se interneze la spital. Cui să-l lase însă pe Păvălaş? A refuzat nevasta, dar îngrijirile de acasă nu dădeau rezultate. O vecină, care intra din când în când pe la Sofia şi-i mai ducea ceva de-ale gurii a găsit-o într-o zi mai mult moartă decât vie şi a chemat urgenţa. Medicul a constatat că e prea târziu şi nu mai au ce-i face. „Aduceţi-i un preot”, a sfătuit-o el pe vecină. Timp de o oră l-au şi găsit la biserica din cimitirul de pe strada Armenească. Un tânăr fără mustaţă şi barbă, abia absolvise seminarul teologic de la Odesa, altul nu găsise în acel moment vecina.

Preotul nu păstrează taina spovedaniei

L-au scos pe Păvălaş din încăpere şi a rămas preotul s-o spovedească pe cea care urma să se prezinte în faţa Domnului. Iată că peste un timp ieşi din cameră, alb la faţă, slujitorul bisericii, făcându-şi încontinuu cruce şi bolborosind: „Aşa ceva n-am mai întâlnit, n-am mai auzit…”. Uluit de spovedania Sofiei, el, care ar fi trebuit să păstreze taina numai pentru el şi Dumnezeu, a dat-o în vileag tot atunci, de parcă ceea ce auzise îi otrăvea sufletul: „Aţi ştiut că femeia asta trăia cu fecioru-său în păcat de moarte? Că i-a fost şi mamă, şi nevastă?”.

Fireşte, până au înmormântat-o, vestea s-a răspândit printre vecini ca uraganul. A stârnit supoziţii peste supoziţii şi doar medicul psihiatru de sector a avut o ipoteză mai aproape de realitate. Băiatul, chiar dacă gândea ca unul de zece ani, fiziologic, avea treizeci şi simţea nevoia de trup de femeie, altfel devenea agresiv. De unde, Doamne, să găseşti o femeie să se dea de bună voie unui bărbat cu semne de debilitate? Ca să nu fie internat cu forţa într-un spital de psihiatrie, mama, care avea atâta suflet de om aproape, atâta rudă şi atâta copil pe lume, a mai făcut-o şi pe asta – a devenit ţiitoarea feciorului său. Nu s-ar fi aflat lucrul acesta niciodată dacă preotul ar fi păstrat taina spovedaniei…

P.S. Eu una n-am condamnat-o pe Sofia nici în gând măcar. Mi-am zis doar: uite până unde ajunge jertfirea de mamă. Dumneavoastră însă, gândiţi ce vreţi.