A dat să fugă, dar s-a sfârşit pământul

A dat să fugă, dar s-a sfârşit pământul

Deşi nu avea de gând să se însoare, s-a trezit Anton legat de mâini şi de picioare

Anton a fost însurat de trei ori până la 40 de ani. Şi din trei căsnicii s-a ales cu patru copii – trei băieţi şi o fată. Cu fiecare dintre soţii credea c-o să ajungă la bătrâneţe. Îşi închipuia cum o să-şi însoare odraslele, cum o să se bucure de nepoţi, cum o să iasă serile la plimbare cu nevasta, când vor fi deja la pensie, dar nu i-a mers să i se împlinească visul. Şi nu era de vină el că ajungeau în pragul divorţului după trei-patru ani de căsnicie. Întotdeauna iniţiativa era a femeilor şi motivul indicat de ele e că prea tăcut şi prea leneş om era Anton. Ca să-l pui să facă ceva, trebuia să ai nervi şi răbdare.

Nevestele lui erau energice şi active. Atâta timp cât le curta Anton, ele îl acceptau aşa cum este, ba chiar se bucurau că e aşezat la minte, calculat în mişcări, că de orice s-ar apuca să facă iese ceva temeinic din urma lui. Dar după o bucată de vreme de trai în comun, uite că nu le mai plăcea că bărbatul e încetinel şi calculat. „Da mişcă-te odată!” – striga vreuna dintre ele. – Cum de te mai ţine pământul aşa de leneş şi adormit!” Bărbatul, în gândul lui, nu era de acord cu aceste vorbe, dar ia încearcă şi zi că-i altfel, nu te trezeşti cu toate zoile în cap? După fiecare divorţ, suferea amarnic. Abia se obişnuia cu o nevastă, se bucura de copilul născut, intra în sfârşit în alte relaţii cu rudele din partea ei şi uite că iar se trezea în faţa altei desfaceri de căsătorie.

Însurat de trei ori până la 40 de ani

Inima îl durea, nu mai avea somn de atâte gânduri şi dorul de copii îl mistuia pur şi simplu. Cum, Doamne, fraţii mei şi-au găsit neveste pe potrivă şi numai eu n-am noroc, ce rău am făcut eu pe lumea asta de mă pedepseşte cel de sus? După ultimul divorţ, Anton s-a gândit că nu se mai însoară. Are patru copii, aşa că şi-a asigurat continuitatea neamului, a ţinut în braţe femei multe, le cunoaşte năravul şi firea, poate el să trăiască de acum încolo pentru sine? E drept că pe puţini bani, din salariu jumătate i se ducea drept pensie alimentară pentru copii. Cel mai trist e că, de fiecare dată însurându-se, lăsa apartamentul nevestei – una a rămas în două, cea dintâi cu care a trăit patru ani, celelalte două s-au ales cu câte o garsonieră, pentru atâta i-au ajuns şi lui bani. Dar bine că n-au rămas în drum cu copiii lui!

Anton trăia în gazdă. Nu departe de serviciul lui, aşa că-i era comod dimineţile, dormea până târziu şi la amiază trăgea o fugă acasă şi mânca ce avea în frigider. Economie şi asta, dacă stai şi socoţi! Zic, Anton a hotărât că nu se mai însoară. Dar parcă te lasă femeile în pace?! Era încă tânăr bărbatul, plăcut la chip şi apoi cui îi mai pasă astăzi că ai avut trei familii, ai patru copii şi nici un colţ de casă?! Dădeau nebunele peste el ca musca la miere. Pe unele le răsturna în patul lui, dar mai departe de asta nu mergea. Începuse să-i placă că-l vânează ele şi nu trebuie să le caute el prin coclauri.

Baba Frosea, care-i închiria odaia, i-a făcut şi observaţie. Cică, omule, ai obraz, casa asta nu-i loc de destrăbălare, ia mai du-te matale pe la ele, că lor li-i totuna unde se lasă pe spate. Şi Anton, ca să nu piardă gazda care-l aranja sub toate aspectele, n-a mai adus pe nimeni pe acolo. Pe Jenica a cunoscut-o la „Moldexpo”. Se dusese şi el din curiozitate, să vadă ce mărfuri prezintă firmele de produse alimentare şi mai ales se dusese să procure ceva mai ieftin, că aşa se spunea, că preţurile sunt altele ca în magazinele de specialitate şi uite acolo a zărit-o pe femeia ceea.

Copilul Jenicăi se ataşează de Anton

Îmbrăcată în culori deschise, care tare bine o prindeau, fără să vrei, o observai în mulţimea de oameni. El, care nu se grăbea să-şi facă o nouă relaţie – era obosit de cele pe care le avea, a trecut doar cu privirea peste femeie şi s-a dus mai departe. La un moment dat, simte că cineva îl trage de mână, priveşte în jos şi dă cu ochii de un băieţaş de vreo cinci ani. Curăţel, cu ochii verzi, păr cânepiu, cu o mutricică de copil zglobiu şi care-l roagă: „Ia-mă în braţe, nene, să nu mă găsească mama”. Deodată, în mulţime se aude strigătul unei femei: „Dănuţ, Dănuţ, unde eşti, vino la mama!”. Copilul chicotea în pieptul lui nenea şi-şi băga capul sub haina lui Anton.

Deodată femeia şi-a observat fiul în braţele străinului şi a început a striga cu groază: „Mi-a furat copilul! Reţineţi-l! Vă rog, opriţi-l!”. Câţiva bărbaţi s-au postat în faţa lui Anton până a alergat mama băiatului. Era tocmai femeia care se deosebea de multe altele în mulţime. Ce a urmat mai departe, vă daţi seama – scuze, îmbrăţişări şi regrete din partea copilului, care credea că aventura lui o să dureze. Aşa a aflat Anton că pe mămică o cheamă Eugenia, că fiul ei, de când i-a murit tata, se lipeşte de orice bărbat de statură înaltă, că el caută joacă şi că o pune astfel în situaţii delicate.

Anton, pentru că era singur şi murea de urât, le-a propus să se plimbe puţin. Îl ţinea pe băieţaş de mână, uneori îl ridica pe umăr şi au înconjurat lacul de câteva ori până s-au oprit din drum la o cafenea din Valea Morilor. Au petrecut împreună câteva ore bune şi, la despărţire, Jenica i-a dat telefonul ei, te mai pui, spuse ea, să aveţi nevoie vreodată de avocat şi eu vă stau la dispoziţie atunci. Anton, vă spuneam, nu avea nevoie de o altă relaţie. Cu atât mai mult de una de scurtă durată şi nici să se însoare nu se gândea, aşa că nu le-a telefonat niciodată noilor cunoştinţe. Dar iată că, într-o seară, îl caută Jenica cu o invitaţie la ei acasă.

Fără să vrea, se însoară a patra oară!

Fiul ei îşi sărbătorea ziua de naştere şi a rugat-o pe mamă-sa să-l invite şi pe nenea Anton. Nu s-ar fi dus bărbatul, dar s-a gândit la copiii lui, care, probabil, la fel sunt dornici să petreacă cu tata alături nu numai zilele de naştere şi dacă la ai lui se duce mai des, oare cine-l vizitează pe orfanul de Dănuţ? Din considerentele acestea a acceptat invitaţia. Apoi au urmat altele – la vilă, în casa buneilor de la ţară, apoi la o nuntă, unde Jenica nu se putea duce singură şi s-a trezit Anton al nostru legat de mâini şi de picioare. Dar nu voia să se însoare. Era sătul până peste cap, însă nu-l lăsa Dănuţ în pace – îi telefona mereu la serviciu.

Când s-a dus în clasa întâi, îl ruga uneori Jenica să-l ia de la şcoală, aşa că, deşi niciodată nu s-a culcat cu avocata, avea relaţii de familie mai strânse decât cu toate soţiile lui, luate la un loc. Jenica era o femeie asigurată, avea şi o specialitate care-i aducea bani buni, dar nu cred că nu s-a gândit să se recăsătorească. Şi Anton i s-ar fi potrivit. Aşa că încuraja în fel şi chip relaţia bărbatului cu fiul ei. În ziua când Anton şi-a schimbat gazda şi, fireşte, numărul de telefon ca să fugă de ei (simţea el că i-au întins cursa!), la o săptămână l-au găsit. Şi… s-a însurat! Ce avea a face, dacă spre asta mergea?!