Tincuţa se simţi părăsită de toţi, uita maică-sa s-o cheme la masă, ocupată fiind cu cel mic

Nenorocită este viaţa asta pentru unii. Tincuţa chiar din copilărie era o fiinţă firavă. Primii ani de viaţă au fost cei mai grei pentru părinţii ei. Aşteptau să moară din clipă în clipă. S-a născut sub greutatea normală, avea un ten al feţei galben, buze violete şi nişte picioare atât de subţiri că se temea maică-sa s-o înfeşe, nu cumva să le strângă prea tare şi să-i rupă oscioarele. Tot prin spitale şi pe la vrăciuitoare de tot felul au umblat mereu – că poate-poate i s-o găsi leacul.

Era mai mică de statură decât oricare copil de seama ei şi slabă de se părea că nici picioarele n-o ţin. De altfel maică-sa a purtat-o în braţe până pe la şapte ani. Se temea femeia că, dacă o lasă din mâini, imediat se întâmplă ceva cu copila ei. Pentru că a fost primul copil şi atât de bolnav, nu a mai vrut Nastea să aibă şi alţii. De frică să nu prindă gravidă, fugea de mângâierile bărbatului ca dracul de tămâie. A răbdat omul câţiva ani buni, apoi şi-a găsit o vădană în sat şi se ducea la dânsa ziua în amiaza mare, poate s-o supăra nevasta şi l-a alunga de la casă.

Nastea aduce pe lume un copil bolnav

Ar fi divorţat de ea şi singur, dar nu-l lăsa obrazul, vezi bine, să se chinuie femeia cu fetiţa lui bolnavă. Îşi zicea uneori bărbatul că mai bine murea la naştere copila decât să crească un pipernicit de om, care nu e bun la nimic. Tot pe bolnava asta da vina că nu s-a ales mare lucru din căsnicia lui. De parcă vinovată era Tincuţa că s-a născut cu probleme de sănătate?! Dacă ar fi avut o nevastă înţelegătoare şi l-ar fi sprijinit moral şi pe el, l-ar fi mângâiat măcar din când în când, oare şi-ar fi mai căutat ibovnică? Nastea, deşi îl iubea şi-l avea de sprijin, cum să se gândească la dragoste şi la alţi copiii, când uite tu că fiica asta poate să moară din zi în zi?!

Satul care a jucat la nunta lor şi a crezut că mai potrivită pereche nici nu este în localitate, s-a împărţit în două. Bărbaţii ţineau la Andrei, iar nevestele lor o apărau pe Nastea. Nu-i de mintea unui bărbat, ziceau ele, să priceapă ce se face în sufletul unei femei. A unei mame, care a dat naştere copilului cela, chiar bolnav, bicisnic cum este, dar ea i-a dat viaţă şi o să se zbată mereu, câte zile o avea, ca să-i fie alături. Se vorbea despre nopţi nedormite, drumuri la spital, cheltuieli nemăsurate. Vă spun că Andrei nu ascundea de ochii lumii că are o iubită şi trage la ea ori de câte ori i se face dor. Satul s-a obişnuit cu asta, aşa că în ziua când s-a mutat definitiv la Clara, nu s-a mai mirat nimeni.

În scurt timp o altă veste s-a răspândit – Clara aştepta copil, ar fi fost al treilea la dânsa, pentru că mai avea doi băieţi de la soţul cel dintâi. Andrei nu-şi luase divorţul şi se pare că nici nu se grăbea s-o facă. La urma urmei, o să-şi recunoască copilul, o să-i poarte numele, va creşte lângă dânsul şi o să-i spună tată, cam de ce să-şi bată capul cu judecăţi şi avocaţi? Oricum nu avea de gând să ia ceva din averea pe care o încropise cu Nastea. I-a lăsat totul, de parcă i-ar fi oferit pagubă morală pentru infidelitatea lui. Sunt tânăr şi am să-mi mai fac, le spunea el curioşilor.

Recăsătorindu-se, Andrei are un copil sănătos

Când a venit vremea, Clara i-a născut un băiat, sănătos şi dolofan, că-ţi era mai mare dragul să-l ţii în braţe. Nu-şi încăpea în piele de bucurie Andrei, iar Nastea la auzul acestei veşti a plâns o zi şi o noapte, de n-a mai avut lacrimi sărmana şi pentru alte nenorociri ce s-au abătut asupra casei ei. Tinca, vă spuneam, era un copil pipernicit, parcă le avea pe toate ca alţi oameni – mâini, picioare, cap, dar, luate la un loc, aveai impresia totuşi că ceva îi lipseşte. Palidă, josuţă de statură, slabă până la infinit (o vorbă de-a mamei mele) şi mereu tristă. Nu se juca cu alţi copii şi nici nu-i dădea voie mane-sa să cheme pe careva din mahala să-i ţie companie. Singură şi iar singură.

Când ajunsese la 14 ani, Nastea o lăsa singură în casă şi se ducea prin sat cu treburi. Fata nu era imobilizată la pat, dar, de atâta slăbiciune, nu se ţinea sigur pe picioare. Odată, fiind plecată Nastea în deal la părinţii ei, a încercat Tincuţa să iasă în pridvor afară. Ori că a ameţit, ori că s-a împiedicat, dar a găsit-o mamă-sa la întoarcere la poalele scărilor fără cunoştinţă. Slavă Domnului, nu şi-a rupt nimic, dar s-a ales cu o contuzie şi a fost dusă la spital. La 34 de ani, uite că-i vine Nastei un peţitor. Trăia de zece ani singură şi era femeia avută şi frumuşică la chip, aşa că îl cheamă pe Andrei, bărbatu-său, să stea de vorbă. Îi zice femeia că e timpul să divorţeze şi fiecare să-şi ducă viaţa mai departe cum li-i scris. Pentru că erau de acord amândoi, cei de la starea civilă i-au şi despărţit într-o lună şi femeia se mărită cu cel venit s-o ia de nevastă.

Găsită într-o fântână părăsită

E greu să te obişnuieşti cu cineva pe care nu l-ai cunoscut bine. Bărbatul de-al doilea al Nastei era din satul vecin şi nu se ştiau prea multe lucruri despre el. Nu fusese însurat, lucrase prin Rusia şi venise acasă cu gând să rămână şi să se însoare. Îl adusese mire un neam de-al Nastei. Tincuţa n-a avut nici un cuvânt de spus, să facă mama cum vrea, a hotărât copila. Zic, greu le-a fost celor doi să înjghebe o căsnicie. Dar cu timpul s-a obişnuit nevasta, ascultătoare era şi Tincuţa, care-şi petrecea mai toate zilele în odăiţa ei cu o carte în mână sau bunghindu-şi ochii în televizor. Vestea că o să aibă un frate sau o soră a lăsat-o rece pe Tincuţa. Nu-şi închipuia fata cam ce ar avea ea din treaba asta.

Copilul însă a schimbat spre bine atmosfera din familie. Acum arăta altfel şi Nastea, care născuse un prunc sănătos şi se bucura din inimă pentru acel dar de la Dumnezeu. Şi bărbatul ei prinsese gust de casă şi familie, acum era gata să îndeplinească orice rugă a Nastei şi-şi căuta de lucru tot prin preajma lor, să le fie la îndemână. Tincuţa, care împlinise 15 ani, se simţi dintr-odată părăsită de toţi. Uita maică-sa s-o cheme la masă, ocupată fiind cu cel mic. Tatăl ei vitreg nici până atunci n-o prea observa, dar de când avea odorul lui, fata asta era ca şi moartă pentru dânsul. Nu ştiu cum s-a întâmplat de au scăpat-o ei din vedere, dar copila tiptil-tiptil a ieşit din casa lor.

I-au observat lipsa întâmplător – intrase Nastea să-i schimbe albiturile, în ziua ceea se gândea nevasta să spele, zic, intrase în odaia fetei şi ea nicăieri! O strigă prin casă, prin curte, nu răspunse Tincuţa. O vecină o auzi şi-i zise că a văzut-o ieşind pe poartă: „Vezi, poate e în drum”. Dar n-au dat nicăieri de ea. Şi abia spre seară o femeie care venea de la cireadă s-a apropiat de o fântână părăsită, să aşeze capacul peste gura ei, nu ştiu cine îl ferise. Se uită săteanca ceea în jos să vadă de n-o fi înviat izvorul şi descoperi pe fundul acelui puţ corpul neînsufleţit al Tincuţei.