Adrian Teodorovici este fratele mai mare al regretaţilor compozitori Petre şi Ion Teodorovici, care au mai avut un frate – Igor, din a doua căsătorie al tatălui lor, Cristofor Teodorovici. Locuieşte la Leova de-o viaţă, unde au locuit şi părinţii lui. Are o căsuţă pe malul Prutului, pe lângă care are circa 100 de familii de albine, iepuri, păsări. În afară de faptul că este un vechi apicultor, bărbatul preferă să citească şi să facă măcar ceva în fiecare zi, care nu trebuie să treacă irosită. În timpul liber, ia acordeonul în mâini şi le cântă albinelor sale sau merge la Prut, unde prinde câte-un peşte, în timp ce gândurile îl duc departe, la vremea când tatăl Cristofor, fiul Vladimir, fraţii săi erau în viaţă. Bărbatul este convins că viaţă după moarte există. El şi azi păstrează o legătură cu fraţii şi fiul său prin tot ceea ce au creat aceştia.

Îmbrăcat la patru ace, emoţionat, ne întâlneşte în curtea casei sale din Leova, într-o zi însorită de mai. De cum intrăm în gospodăria sa, apicultorul se lăuda cu un stup de albine făcut recent din tulpina unui copac – idee „furată” din Italia, unde locuieşte de ceva timp unica sa fiică. A fost pe acolo şi spune că cetăţenii din „ţara cizmei” preferă produsele ecologic pure. Aflăm că albinelor le este bine în noua „casă”, pentru că se simt ca în pădure. „În asemenea condiţii, albinele iernează fără niciun fel de medicament”, explică Adrian Teodorovici.

Reginele în pădurile lui Ştefan cel Mare

Bărbatul ţine, şi vară, şi iarnă, stupii de albine pe remorca unui tractor din faţa casei sale. Stupii sunt acoperiţi cu aluminiu, care iradiază căldură şi astfel albinele iernează bine. De cum vine vara, apicultorul pleacă de acasă cu albinele sale la pădurile lui Ştefan cel Mare, în satul Stolniceni, raionul Hânceşti, unde sunt cireşi înalţi, enormi, pe care nu-i poţi cuprinde, şi tei falnici. Din spusele lui, aflăm că anul acesta nu a fost favorabil pentru albine, diferenţele de temperatură, bolile au omorât zeci de mii de albine, care au sărăcit stupii apicultorilor, de aceea a fost nevoit să achiziţioneze câteva zeci de regine.

Adrian Teodorovici este preşedintele Asociaţiei de apicultori din Leova, care are peste 100 de membri. În ultimii ani, sunt tot mai mulţi doritori de a se îndeletnici cu apicultura. A absolvit două facultăţi, una în domeniul apiculturii, alta în agricultură.
Bucuros că i-am păşit pragul, Teodorovici ne invită să ne arate gospodăria sa. Stând lângă casă, bărbatul arată spre un liliac alb înflorit. „Este liliacul tatei. Asta e tot ce am de la casa părintească. Am stat pe la gazde, dar peste tot liliacul a fost cu mine. Acum îl am în grădina mea. Tata ne-a crescut pe noi trei şi, datorită îndrumării lui, am cunoscut fericirea vieţii pe pământ, deşi am fost patru fraţi de la trei mame”, spune cu lacrimi în ochi bărbatul.

„Lui tata îi plăceau femeile blonde şi florile albe”

Cristofor Teodorovici a avut trei căsătorii. Prima sa soţie, mama lui Adrian Teodorovici, a decedat când primul fiu avea doar un an şi jumătate, a doua nevastă – o rusoaică, mama lui Igor Teodorovici, în fine, Maricica Aldea, cu care a avut o căsnicie fericită în urma căreia s-au născut Petre şi Ion Teodorovici. Toţi cei patru fraţi au fost talentaţi. Igor Teodorovici a fost arhitect de formaţie şi un sculptor iscusit, decedat şi el nu „de moarte bună”, mărturiseşte fratele mai mare. Cu veneraţie povesteşte despre tatăl său, Cristofor Teodorovici. „Lui tata îi plăceau femeile blonde şi florile albe”, glumeşte el. Ca să-şi ascundă emoţiile, gospodarul casei trece lângă un păr, pe care l-a altoit şi spune că rodeşte şase tipuri de pere.
Casa părintească a Teodorovicilor a fost dărâmată, apoi locul a fost distribuit cuiva care şi-a construit casă, şi nu lui Adrian Teodorovici. „Era un lot bun. E spre binele meu că am casă pe la Prut, pentru că prind peşte cu ciorpacul”, mărturiseşte apicultorul. „Din cei patru fraţi, Petrică semăna cel mai mult cu Cristofor Teodorovici”, povesteşte leoveanul. „Era cel mai fin, mai talentat, mai de încredere”, povesteşte singurul frate din familia Teodorovici rămas în viaţă. „Petre s-a afirmat greu în RM. El a fost recunoscut mai mult în statele vecine. Ion s-a realizat mai uşor cu susţinerea socrilor săi, familia Marin. Ei i-au creat condiţii de dezvoltare în domeniul muzicii lui Ion Teodorovici, dar eu am rămas aşa”, adaugă Adrian Teodorovici.

Petre Teodorovici a descoperit talentul fratelui mai mic

Succesul lui Ion se datorează fratelui Petru, care l-a susţinut, ajutat, îndemnat să creeze, spune fratele mai mare, care susţine că la succesul fraţilor săi au avut o contribuţie enormă versurile marelui poet Grigore Vieru. „Ceea ce a scris Vieru nu are preţ. Un cuvânt de-al lui e o carte”.
Prin curtea lui Teodorovici a fost şi Filip Kirkorov, care a fugit pentru că „aici era sârma la Prut, că suntem alături de români”, rememorează leoveanul.
Adrian Teodorovici a avut trei unchi şi o mătuşă din partea tatălui care s-au refugiat în România. Acum, peste Prut trăiesc copiii, nepoţii unchilor lor cu care ţin relaţii. Mare i-a fost bucuria când a reuşit acum un an să-şi redobândească cetăţenia română. „Acum pot să mor împăcat, dacă sunt român cu acte în regulă”.
Mergem în spatele casei, unde ne arată câteva rase de iepuri pe care-i îngrijeşte cu pricepere. Apucă un iepure şi-l ia în braţe. „Nu te teme, Aurel. Ai văzut fete frumoase şi ai frică?”, spune Teodorovici în timp ce-l mângâie pe urechilă. „Cel mai greu în viaţă se ţin iepurii şi femeile frumoase”, zâmbeşte şi ne îndeamnă să venim după el. Înaintăm în grădină şi-şi spune durerea ce-l macină. Nu are nepoţi de la fiică, doar de la nepoata Laurenţia (fiica lui Petre), pe nepotul Dan, de care se bucură enorm.

„Tata îl iubea pe Ion ca pe ochii din cap”

Amintindu-şi de fraţii mai mici, Adrian Teodorovici spune că erau dificili în copilărie, alintaţi, mai ales Petrică, cel care a fost crescut mai mult de două femei – de bunică (mama Maricicăi) şi de o mătuşă, sora tatei, care s-a întors din Siberia. „Ce voia el babele îi făceau. Era alintat. Nu se supunea regulilor. L-am înscris la şcoala de muzică şi trebuia să merg zilnic să-l duc, căci el uita. Baba nu recunoştea specialitatea de muzicant”. Ion, care purta numele bunicului patern, era alintat de tata Cristofor: „Tata îl iubea pe Ion ca pe ochii din cap”.
Adrian Teodorovici a avut o copilărie grea, recunoaşte că nu a fost mângâiat aşa ca fraţii lui de mama lor, Maria, numită de toţi Maricica, pentru că a lui mamă decedase când avea un an şi jumătate. El crede că fiecare om „are un talent şi, atunci când e dezvoltat, se perfecţionează. Tot ce acumulează un om transmite prin moştenire. „Darul de a cânta îl am de la tata. El nu cânta la vreun instrument, n-a fost nici preot. A învăţat la teologie, dar n-a reuşit să-şi încheie studiile, pentru că s-a început războiul”. După război, Cristofor Teodorovici a fost dascăl la Biserica Sf. Vineri şi în soborul central din Chişinău.

Originile familiei Teodorovici

Îşi aminteşte că o perioadă au stat la Glinjeni, raionul Lazo pe timpuri, buneii lui de pe mamă erau polonezi şi trăiau acolo. Aveau moşii mari. Tatăl său era dascăl la Glinjeni şi la soborul din Bălţi, căci satul se afla lângă Bălţi. Teodorovici spune că tatăl său avea o voce extraordinară. Când cânta în biserică, flacăra lumânărilor se clătina. Îşi aminteşte că, la opt ani, mergea cu tatăl său la sobor: „Eram îngerul lui Arhiereu. Cea mai mare bucurie a mea era că aveam dreptul să intru în altar, unde „smântâneam” toate bomboanele de pe colivă”, povesteşte cu haz protagonistul. Pe atunci, cei maturi voiau să-l facă preot.
Primul acordeon în casă l-au avut de la un evreu din Leova. Tatăl său folosea instrumentul în calitate de camerton. Atunci Adrian Teodorovici a încercat să cânte pentru prima dată la acordeon. „Şi la concerte am început a acompania corul de fete. Aşa am învăţat din mers să cânt la acordeon”.
Familia Teodorovici era una muzicală. „Mama lui Petre şi Ion, Maricica, avea o voce extraordinară, în casă se cânta la pian, acordeon. În familie mi-am dezvoltat talentul muzical. La hora satului, în toată duminica, eu cântam la acordeon, băieţii strângeau câte trei ruble. Eram în clasa a cincea când câştigam primii bani. Vara, la concursuri de coruri, eram principalul acompaniator la acordeon”.
Crede că ar fi avut o altă soartă dacă ar fi avut studii muzicale. „Muzica sună şi fără teorie, dar oricum trebuie să-i înveţi legile”, conchide Teodorovici, care a învăţat singur şi atunci când cei doi copii ai lui au făcut studii muzicale.

Victoria POPA
Foto: Nadea ROŞCOVANU