Val şi valurile

Val şi valurile

Val Butnaru are forţa şi plăcerea de a începe altceva, oricând, la orice vârstă. Sedentarul din mine, fixat locului ca muşchiul pe piatra căruntă, i-a admirat întotdeauna această neostoită predispunere de a lua totul de la capătul liniei. Plecările şi haltele sale se numesc Sfatul Ţării, Flux, Jurnal de Chişinău, La Veneţia e cu totul altfel, Eugen Ionescu, Apusul de soare se amână, Cartea nomazilor din B., Jurnal TV. Face apoi o altă buclă spre Teatrul „Eugen Ionescu”, urmează o altă haltă – Avant de mourir ş.a.m.d.

Am punctat doar câteva momente pentru a contura traiectoria unei idei care, nici nu se putea altfel, coincide cu traiectoria unei vieţi. O viaţă ce s-ar putea numi destin, dacă nu am avea modestia de a ocoli cuvintele mari.

Ne ştim încă de la revista Columna, când croiam împreună planuri, vorba poetului, dar fără cuţite, sub cireşul înflorit din curtea sa de la Munceşti. Îi ţin minte primele cercetări ziaristice, la limita posibilului, cu implicări şi polemici, cu reactivări ale unor mari ştabi şi savanţi din alte republici. Val a fost unul dintre primii noştri jurnalişti care a scos ziaristica din mincinoasele şi sforăitoarele tipare ale propagandei sovietice şi a orientat-o spre un orizont naţional. Primele sale publicaţii erau ziare-şcoală în care totul – de la machetare până la adevărurile descoperite şi promulgate – se punea pe alte baze, pe alte criterii, se perfecta din mers. Aceste forjerii au făcut posibilă apariţia unui alt tip de ziarist. Cei mai mulţi dintre colegii săi au ajuns astăzi o pleiadă de profesionişti remarcabili.

Val a iniţiat de fapt publicistica militantă, fără eufemisme şi jumătăţi de adevăruri. Acest fel tăios de a spune lucrurilor pe nume, indiferent de rangul guvernanţilor, a făcut ca Sfatul Ţării, organ al unui parlament devenit peste noapte agrarian, să fie închis chiar de parlamentul cu pricina. Aşa a apărut Flux, care, după fariseizarea politicienilor de la Front, într-un moment când încă toţi îi mai urmau orbeşte, a fost părăsit de Val şi de echipa sa pentru a înfiinţa o nouă tribună. Era un semnal dat unei facţiuni de creduli.

Ca şi la începuturi, Val încearcă să dea demersului său publicistic dimensiune internaţională. El a „cooptat” în Cabinetul din umbră politicieni şi analişti politici din tuspatru zări. Mă mir cum de nu l-a adus încă pe Obama pe post de ministru la Economie, iar pe Angela Merkel nu a înaintat-o la Externe…

Dacă mă gândesc bine, toate începuturile sale au marcat şi o nouă etapă a tinerei democraţii moldoveneşti. Cu fluxuri şi refluxuri, cu reveniri în trombă ale nostalgicilor prosovietici, cu alişverişurile viclene ale celor pe care ne-am obişnuit să-i credem de-ai noştri, cu tumbele de circari ale unor actori politici, cu tot tacâmul pestriţ al unei existenţe la limita absurdului. Valurile au trecut, Val a rămas. Echipa lui Val Butnaru a fost în tot acest răstimp un ghid competent în zigzagatul du-te-vino al istoriei imediate. Mi-a plăcut întotdeauna să-mi verific propriile opţiuni cu opţiunile calificate ale coechipierilor săi. Dacă puterea a patra există, atunci Val Butnaru este unul dintre generalii săi. Chiar dacă e puterea celor fără de putere, cum glosa Havel.

Ca să nu se intoxice de atâta politichie, i-a stors zemurile în piese şi, mai ales, în roman. Şi dacă faţa nevăzută a politicii e jignitor de bestială şi profund inumană, dramaturgul i-a contrapus în teatru o undă caldă de umanitate. Asta a restabilit cumpăna lumii cel puţin în universul ficţional. Multe replici din piesele sale mi se par perfecte pentru o antologie a existenţei. Unele sunt amare ca tristeţea, altele haioase şi burleşti precum poate fi uneori viaţa. Iată câteva: „Ultimul dans e ca viaţa după infarct – te bucuri că durează, dar aştepţi cu tristeţe acordul final”; „Dacă toţi vor pleca la o bere, cine să reabiliteze condiţia umană?”; „Optimismul este doctrina inventată de beţivi”; „Tangoul – un gând trist care dansează”.

La mulţi ani, Val!

Eugen LUNGU
Foto: arena.md

Comentează