Gura lumii, de-ar fi petică, s-ar rupe

Gura lumii, de-ar fi petică, s-ar rupe

Abia când fiica ei a plecat la facultate, Carolina s-a măritat cu un coleg rămas văduv cu doi copii

Cât de răi suntem noi uneori! Dă-ne prilej de vorbă, de bârfă mai bine zis, şi gura turuie, turuie ca o nebună. Fără să ne gândim că spunem vorbe alandala, care rănesc pe cineva, pe altul îl aduc la disperare şi iată că auzi că cel despre care atâta am bârfit şi-a luat zilele! Credeţi că ne astâmpărăm? De unde, dacă nu ne schimbăm năravul?!

În moara asta de vorbe a încăput şi Carolina, o tânără frumuşică şi isteaţă, dar care a călcat strâmb – sarcina i se cunoştea bine. Fata creştea fără mamă. La 12 ani ai copilei, a plecat nevasta de acasă după cumpărături la Căuşeni şi nu s-a mai întors nici moartă şi nici vie. Au dat-o în urmărire, dar nici urmă de ea şi la şapte ani de la dispariţie. Tatăl Carolinei şi-a luat grija, a trecut cu traiul la o vădană din sat, iar fiică-sa a rămas să trăiască de una singură în casa părintească. Satul se întreba doar atât – cine-i tatăl copilului? N-au văzut-o niciodată să se plimbe cu cineva. Dar fata – mâlc!

Carolina naşte un copil din flori

I-a venit sorocul şi a născut o fetiţă, căreia i-a zis Sanda, ca maică-sa… Lucra bibliotecară la şcoală şi, pentru că nu avea cu cine lăsa copilul, îl lua cu dânsa la serviciu. Elevele din clasele mari treceau des pe la bibliotecă şi, când una, când alta, purtau în braţe fetiţa cât era repaosul de mare. Lumea în sat zicea: uite curva are şi noroc! Lume rea, ce vreţi dumneavoastră… Se mira satul şi de altă ciudăţenie, directorul şcolii, un bărbat la 50 de ani, trăgea şi el cu piciorul pe la bibliotecă şi, dacă era Carolina ocupată cu trebi de serviciu, lua copiliţa ceea în braţe şi se plimba cu dânsa pe coridoarele şcolii. Devenise un lucru obişnuit şi ajunsese satul să nu se mai mire că toată lumea o jeleşte pe fată.

Cuminte, harnică, frumoasă şi uite că un derbedeu a lăsat-o cu burta la gură să se descurce de una singură cu un salariu de nimic şi nici alt ajutor de nicăieri. Mama ei vitregă a venit o singură dată la maternitate şi cu asta şi-a făcut datoria, taică-său însă i-a bătut pragul mai multe zile la rând să scoată de la dânsa numele potlogarului. „A vrut să te iubească, dar îi este frică să recunoască copilul! Spune-mi cine-i, şi-i fac capătul până în seară!” Carolina zicea că se descurcă ea şi singură, să nu aibă taică-său grijă. Toate bune, dar gura lumii? Gura lumii nu avea pavăză.

Satul dă vina pe directorul şcolii

Tot din presupuneri în presupuneri, au ajuns la concluzia că directorul şcolii o fi tatăl fetiţei. „Nu vezi, dragă, că n-o lasă din braţe? Nevastă-sa e tocmai neagră de supărare…” Directorul şcolii era bunel deja, avea trei nepoţi, cu nevastă-sa trăia bine, nu s-a aflat să se fi uitat la alta pe toată durata căsniciei lor. Dar uite că satul l-a ales pe el ţap ispăşitor. Gura lumii n-o opreşti dacă a pornit să turuie! Nevasta, oricât de mult ţinea la bărbatu-său, tot a început de la un timp să se întrebe, dar dacă e adevărat? Se pusese pe lângă dânsul s-o dea afară pe Carolina de la lucru: „Găseşte-i un motiv. Dacă n-o faci, mai spunea ea, înseamnă că ce se spune în sat e lucru adevărat!”.

Dar nu putea directorul, nu-l lăsa obrazul să facă lucrul acesta! Ce motiv să-i găsească, pentru ce s-o dea afară? Şi-apoi, o jelea, ştia el cum sunt bărbaţii, li-i dragă muierea până se lasă sedusă, după aceea interesul pentru ea le piere, de parcă nici n-a fost. Era şi el curios să ştie cine e tatăl copiliţei. Dar nevasta lui o ţinea morţiş, dă-o afară, dacă vrei să trăim mai departe în linişte şi pace. O cheamă într-o zi Ivan Matveevici pe Carolina la cancelarie şi omeneşte îi vorbeşte despre problema lui familială. „O cunoşti pe nebuna mea de nevastă, ţine morţiş că aş fi tatăl fetiţei tale. Insistă să te alung de la lucru. N-am motiv s-o fac, dar mă ameninţă că mă lasă şi se duce la copii la Chişinău.”

Învăţătorul de chimie e tatăl Sandei

La vestea asta, Carolina a ameţit. Atâta doar l-a întrebat pe director: „Şi eu ce mă fac? Am copil, trebuie să-l cresc…”. „Am eu o idee, îi răspunde acesta. Un prieten de al meu, coleg de facultate, e director de şcoală în nordul republicii. I-am telefonat ieri şi l-am întrebat dacă nu are în şcoală vreun loc pentru tine. Mi-a răspuns că te poate ajuta şi chiar ai şi unde trăi – casa mamei lui e pustie. Bătrâna a murit un an în urmă, rămâne doar să accepţi.” Carolina n-a stat mult pe gânduri. Oricum avea de gând odată şi odată să plece din sat. Aştepta doar să-i mai crească fata.

În localitatea asta nu avea şanse să se mărite după atâtea bârfe şi presupuneri de tot soiul. Femeile măritate se uitau la ea cu suspiciune, învăţătoarele din şcoală o scrutau şi ele cu privirea ori de câte ori le ieşea tânăra în cale. Deci şi-a anunţat tatăl şi a plecat din sat. La despărţire, directorul a îndrăznit s-o întrebe totuşi, omeneşte a cercetat-o: e din colectivul nostru derbedeul? „Da”, a şoptit fata. La jumătate de an, s-a auzit că a plecat din sat şi învăţătorul de chimie cu nevastă-sa. Erau tineri şi nu reuşiseră să prindă rădăcini aici.

Nimeni n-a bănuit însă că motivul era cu totul altul: directorul şcolii l-a obligat să scrie cerere de eliberare, ameninţându-l că, de n-o face, o să anunţe colectivul. Nimeni în afară de el şi de Carolina nu cunoştea adevărul, nici chiar nevasta directorului, care se mai liniştise de când tânăra nu era în sat.

Carolina îşi schimbă locul de trai

În şcoala nouă Carolina se simţea mai în largul ei. Nimeni nu şuşotea pe seama ei pentru că pur şi simplu n-o cunoşteau. Despre fiica ei spunea doar atât: am vrut să am un copil şi mi l-am făcut. Harnică cum era, a făcut din căsuţa în care locuia o jucărie. O vopsise pe dinafară în culori vii, în faţa casei a sădit flori, grădina era verde şi curată, încât directorul i-a propus s-o cumpere – banii o să-i dea pe părţi. Când a împlinit Sanda trei anişori, un flăcău din sat a cerut-o de nevastă. Nu s-a dus Carolina după dânsul. Nu-i era drag şi se mai temea femeia că ar fi putut acela să-i obijduiască fata.

Abia hăt târziu, când fiica ei a plecat la facultate, Carolina s-a măritat cu un coleg rămas văduv cu doi copii. Trecuse de 40 de ani, dar era şi atunci femeie frumoasă, încât, spuneau gurile rele, o îndrăgise bărbatul cela mult de tot.

În satul ei n-a mai revenit niciodată. Nu voia să intre din nou în gura lumii.

Lidia Bobână

Comentează