În gură cu Dumnezeu, şi în inimă cu dracul

În gură cu Dumnezeu, şi în inimă cu dracul

Aşa a aflat satul că moartea Veruţei s-a tras de la vrăjile Ioanei

Se vorbea despre mătuşa Dochiţa că om mai veninos ca dânsa nu s-a mai născut pe lume! Bărbatul ei însă era numai bun de pus la rană – şi cuminte, şi harnic, şi omenos, dar mai ales frumos. Spuneau femeile în sat că l-a luat de bărbat Dochiţa cu vrăji.

Unde s-a mai văzut ca un flăcău atât de chipeş să se însoare c-o netoată! Cum deschidea nevasta asta gura, cum auzeai o prostie sau un cuvânt necuviincios. Dar Costache ţinea la dânsa mult de tot. Au avut împreună trei copii şi, slavă domnului, semănau cu tatăl lor – frumoşi la chip şi plini de suflet. Fetele s-au măritat devreme şi în alte sate, spre norocul lor, căci altfel Dochiţa şi-ar fi băgat nasul în viaţa lor. Feciorul însă i-a adus o fată pe cuptor tocmai într-o vreme nepotrivită – Dochiţa purta tratative cu o săteancă, voia să-şi aleagă nora după plac. Şi uite tu că nebunul de Tudor nu găseşte altă mireasă decât pe pâclişita ceea de Veruţa, din venetici, oameni neînsemnaţi în localitatea lor.

Soacra Dochiţa, talpa iadului

Că a terminat Veruţa un colegiu, că la şcoală a fost mereu în frunte, că e frumuşică şi nu s-a auzit până la cei 21 de ani ai săi un cuvânt rău despre dânsa, n-o interesa pe mătuşa Dochiţa. Ea o dorea pe cealaltă noră. Dar Tudor era şi el încăpăţânat – mamă, i-a spus el răstit într-o seară, eu mă însor numai cu Veruţa, că-ţi place, că nu-ţi place, pentru mine nu contează. Cată-ţi de treabă şi nu-mi încurca! Şi badea Costache a ţinut cu feciorul: muiere, moaie pliscul, că altfel ţi-l tai! Pentru prima dată bărbatul ridica vocea la nevastă. A tăcut atunci mătuşa Dochiţa, dar gând de răzbunare tocea într-însa.

Din senin a început a umbla la biserică, ea care obişnuia să se ducă doar la mari sărbători. Satul se întreba cu mirare oare ce-a dat peste dânsa? Tudor şi Veruţa în toamna ceea au făcut nunta. Nu peste mult timp şi-au anunţat părinţii că-i vor face bunici. Badea Costache era în aşteptarea nepotului, că băiat avea să fie, zic, era în aşteptare mai ceva ca părinţii copilului. Mai avea el nepoţi, nici vorbă, dar creşteau în alte părţi. Dornic era bătrânul să alerge un copleş prin curtea lui verde de troscot, să-l vadă în vârf de copac, să-l ia călare cu dânsul la pădure. Se uita la Veruţa cu dragoste şi o întreba mereu cum se simte. Le spunea şi celor de ai casei s-o scutească de treburi, să nu se obosească prea tare.

Mătuşa Dochiţa însă o privea pe noră-sa cu o duşmănie şi mai mare. Încă nu se împăcase cu gândul că ea îi este noră, trăgea nădejde să se schimbe lucrurile într-o zi. Să fi avut Veruţa vreo şase luni de sarcină când a pornit să aibă probleme de sănătate – ameţeli, somn neliniştit, dureri de cap. Dădea analize la spital şi medicii nu-i găseau nimic. De la un timp slăbise aşa de tare că au internat-o la maternitatea raională. Părinţii fetei, care o aveau numai pe dânsa, erau gata să facă orice ca s-o scape. Vă spun, avea dureri de cap şi vomă şi slăbea văzând cu ochii. N-a apucat să ajungă la şapte luni de sarcină, că a murit Veruţa.

Medicii reuşesc să salveze doar copilul

Copilul era viu încă în burta mamei şi au hotărât medicii, la rugămintea lui Tudor, să-l salveze. Şanse mari nu avea pruncul, dar încercarea vină n-are. Şi-apoi, nu se ştia de ce a bolit femeia, presupuneau că era ceva genetic. Gurile din sat, ştiind însă că mătuşa Dochiţa n-o voia de noră, au făcut presupuneri peste presupuneri. Ziceau că baba a terminat-o pe noră-sa prin vrăji. Au ajuns vorbele acestea şi la părinţii Veruţei care, în nenorocirea lor, erau gata să creadă orice. Până şi Tudor i-a spus maică-si într-o zi: dacă e adevărat ce se spune prin sat, mă lepăd de mata pe viaţă! Bătrâna mai că nu ieşea din curtea ei – satul o privea de parcă ar fi avut păr de lup.

Când s-a mai întremat copilul în spital, Tudor l-a adus acasă. Nu mătuşa Dochiţa a sărit să-l ia din braţele lui, dar moş Costache. Până a împlinit copilul anul, bunicul nu l-a lăsat în grija nimănui. Nici lui taică-său nu i-l încredinţa. Îl lua în braţe şi pornea cu el prin sat. Avea mereu la dânsul o sticluţă cu lapte de capră şi ceai. Îi lua de rezerve scutece şi se ducea la cuscri să le arate nepotul şi să vorbească despre Veruţa. Tare a îndrăgit-o el cât a fost fata ceea nora lui. A numit băiatul Ştefan, în cinstea bunelului de pe mamă. Să crească mândru şi fălos, zicea el, ca toţi ştefanii din lume. Tot badea Costache l-a dus şi la şcoală şi nu avea răbdare să se termine lecţiile ca să-şi ia nepotul de mână şi să-l ducă pe unde-i era şi lui dragă în copilărie să umble. A căzut în mintea copiilor, vorbeau despre dânsul oamenii din sat, puţin îi păsa însă moşului ce spun alţii.

Vrăjitoarea Ioana: „Mă aşteaptă judecata de apoi”

Când a împlinit Ştefănică zece ani, uite că se însoară taică-său. Îi aduce feciorului mamă vitregă. Frumuşică era Maricica, veselă de fire, dar foarte rea de gură. În mai puţin de un an s-a certat mai cu toată mahalaua. Nimeni din cauza asta nu le trecea pragul şi nici invitaţi nu erau pe la petreceri tot de răul femeii. Mătuşa Dochiţa, căreia până atunci nimeni nu i-a închis gura, uite că nu mai era stăpână în casa ei. Într-o zi, s-a luat la ceartă cu noră-sa şi au ajuns să se flocăiască de-a binelea. Abia de le-a despărţit Tudor. Pentru prima dată atunci şi-a bătut nevasta, de nu era loc sănătos pe trupul ei.

Când ridici palma o dată, a doua oară o faci şi mai uşor. Căsnicia lui Tudor era din bătăi şi împăcări. De când însă a prins gravidă, nevasta lui Tudor nu mai avea stăpânire. Toţi erau răi şi netrebnici şi numai ea una – cea mai cumsecade. Badea Costache, care şi în continuare avea grijă de nepotul Ştefan, i-a zis într-o zi feciorului: „Nu te supăra pe mine, dar poate plecaţi undeva. De când ai adus-o în casă, n-am o zi de pace. Să fiu în locul tău, aş alunga-o la naiba!”.

Mătuşa Dochiţa a făcut mai bine – s-a dus la Ioana, care lega şi dezlega căsnicii în satul lor şi cunoştea o mulţime de vrăji cu gând ca baba să facă ceva s-o mai domolească pe nebună. Nu era singură mătuşa Dochiţa, dar cu cumnata ei, care a vrut cu tot dinadinsul s-o însoţească. „Nu pot, Dochiţă, să-ţi fac vrăji şi nici nu vreau. Ai văzut cum s-a întâmplat cu nora ta dintâi? Eu nu mai vreau să fac moarte de om. Sunt bătrână şi mă aşteaptă judecata de apoi…”

Uite aşa a aflat satul că moartea Veruţei s-a tras de la vrăjile Ioanei. Din ziua aceea n-a mai avut Dochiţa pace în casă. Se îndreptăţea femeia că nu i-a vrut moarte Verei, a dorit doar să-i despartă. Tot în toamna aceea s-a întâmplat că a ars casa vrăjitoarei Ioana. Era timp de noapte şi n-a avut cine-i sări în ajutor – au găsit-o a doua zi scrum – şi ea, şi casa….