La mare cumpănă te agăţi şi de un pai

La mare cumpănă te agăţi şi de un pai

După ce şi-a aruncat mama moartă la râpă, a ajuns să fie sfârtecat de câini

Ion venise în ziua aceea acasă şi a văzut că maică-sa trăgea să moară. Imobilizată la pat de mai mulţi ani, femeia nu avea pe nimeni decât pe bicisnicul acela de băiat. L-a născut din flori, dintr-o întâmplare, treizeci de ani în urmă. Şi l-a tot dus pe gârba ei de când l-a adus pe lume.

Când mai putea munci, era altă poveste, însă, de cum a căzut la pat, ei doi trăiau din pensia ei, mică de tot. Dacă aveau noroc, mai ridicau nişte ajutoare umanitare, de cele mai multe ori însă trăiau din mila bisericii. Femeile care veneau cu merinde pentru ridicări în locaşul sfânt, ştiindu-i chinurile, treceau drumul şi-i lăsau ce puteau, pentru că, aflându-i necazul – feciorul nu voia să se angajeze nicăieri, o obrăzau că l-a crescut o putoare şi un nesimţit. Din când în când, venea tot de la biserică vreo femeie şi-i deretica prin casă, mai primenea şi bolnava… Niciodată n-au dat şi de feciorul Veronicăi, pe care ele, credincioasele, l-ar fi pus la punct. Părintele, ori de câte ori le trimitea la suferinda ceea, spera să fie nepricopsitul acasă, ţinea să-i vorbească, zicea el: să-l lumineze. Zadarnică era vrerea lui, dacă cel căutat nu se lăsa găsit!

Veronica zace la pat, fiind ajutată de enoriaşi

Zic, în ziua aceea, cum a intrat Ion în casă, a văzut că mamă-sa n-o trage mult. S-a speriat. Ştia că într-o zi moare femeia, dar el ar fi vrut să se întâmple asta cât mai târziu posibil. Că era un om de nimic, puţin spus, mai avea şi un suflet de câine. S-a grăbit să iasă din casă şi să dispară, să nu cumva să fie martor la chinurile de pe urmă ale mamei sale. N-a aprins barem o lumânare, avea femeia pregătite pentru ceasul cel de cumpănă mai multe pe măsuţa de lângă pat… Nici nu s-a apropiat să-i vorbească maică-sii, să-şi ia rămas bun de la cea care l-a adus pe lume. A ieşit în mare grabă din casă, s-a uitat jur împrejur să vadă dacă nu e vreun vecin pe afară – slavă domnului, era pustie strada lor la acea oră – şi s-a tot dus.

A hoinărit prin oraş ore nemăsurate. Aştepta să vină noaptea. Între timp, se gândea cum să se descurce cu înmormântarea. Ştia prea bine că bani nu aveau, să împrumute tot ar fi fost o problemă – n-avea de unde întoarce datoriile. Dar nici cu mortul în casă nu ai să stai! Zic, aştepta Valeriu să se facă noapte şi să se întoarcă acasă când toată lumea dormea deja. Uite tot vânturându-se pe străzile capitalei i-a venit ideea „genială” cum să se descotorosească de mamă-sa şi să nu cheltuie un ban: „Am s-o arunc undeva s-o găsească lumea şi s-o îngroape statul!”. Şi ce credeţi dumneavoastră, aşa şi face bestia!

Trecut era de miezul nopţii când a intrat în casa lor, mamă-sa moartă deja, deşi de puţină vreme – corpul ei nu se răcise încă. Valeriu trage la intrare o cotigă, înfăşoară defuncta într-un cearşaf şi porneşte cu ea pe căi ocolite spre marginea oraşului. Într-o fâşie forestieră, răstoarnă căruciorul şi uite tu că a scăpat de înmormântare! A scăpat de griji. Nicio mustrare de conştiinţă, fraţilor! A lăsat cotiga la o mare depărtare de femeia decedată şi s-a tot îndepărtat de locul crimei. În sinea lui spera totuşi că o va găsi cineva destul de repede şi că va fi înmormântată cum se cuvine. Niciodată nu s-a gândit că ar fi putut să se adreseze bisericii din cartierul lor şi că preotul l-ar fi ajutat. Valeriu n-a crezut niciodată în biserică, preoţi sau Dumnezeu!

Valeriu duce moarta la marginea oraşului

A doua zi, părintele Nicodim s-a trezit cu o mare nelinişte în suflet, avea presimţirea că s-a întâmplat ceva foarte urât, dar nici să bănuiască el ce putea fi. Cum a intrat în locaşul sfânt, a trimis o femeie peste drum la Veronica să-i ducă ceva merinde şi nişte bani i-a dat din buzunarul lui. Se întoarce nevasta în graba mare cu vestea că n-a găsit pe nimeni acasă şi că, mai gândea ea, o fi dus-o fecioru-său la vreun spital sau azil. Poate e mai bine aşa, părinte, acolo, cel puţin, va avea cineva grijă de ea ziulica întreagă, a mai spus femeia. Dar iată că, spre seară, dintr-un comunicat al poliţiei află şi preotul şi enoriaşii lui că într-o pădurice a fost găsit corpul neînsufleţit al unei femei. S-a dat şi fotografia ei şi mai erau rugaţi cetăţenii care o cunosc să anunţe poliţia.

A treia zi, preotul a anunţat enoriaşii să pună mână de la mână şi s-o îngroape pe Veronica după toate legile creştineşti. Poliţia însă îl căuta de zor pe feciorul femeii – n-aveau nicio îndoială că el a aruncat trupul mamei în pădure. Zice-se că nicio faptă nu rămâne nedescoperită şi niciun om nepedepsit, dacă s-a făcut vinovat de ceva pe lumea asta. Oricât de neînsemnată ar fi greşeala lui. Pe toate Domnul le cântăreşte şi după merit pedepseşte. În seara când Valeriu şi-a aruncat mama în locul cela pustiu, pe când se îndepărta în mare grabă, iese din întâmplare la o margine şi dă acolo la patru dimineaţa de o haită de câini. Flămânzi şi răi erau!

Mutilat de câini, Valeriu e îngrijit de o femeie alungată de fiul ei

Pusese el mâna pe un băţ, dar cu cât se îndârjea el mai tare, cu atât mai rău veneau bestiile peste dânsul. A fost destul să-i sară în piept căpetenia, că toată haita l-a înconjurat. Ce să vă spun – trupul lui era o rană vie. Când l-au lăsat jivinele celea în pace, s-a tot târât el în speranţa că iese undeva la şosea şi că doar atunci va avea şanse să scape cu viaţă. L-au găsit absolut întâmplător nişte copii în drumul lor spre un iaz din apropiere. Au chemat părinţii, aceia, la rândul lor, urgenţa. Dar nu şi-a mai revenit Valeriu după întâmplarea ceea. Nu-şi amintea nici cum îl cheamă, nici de unde este şi nici cum a ajuns pe câmp, departe de oraş. Când i s-au cicatrizat rănile, poliţia a închis dosarul lui. Nu mai aveau pe cine trimite în judecată. Din flăcăul tânăr şi frumos cum arăta odată, a rămas un om mutilat, cu cicatrice pe tot trupul lui.

Adus din spital în casa mamei, trăia şi el din mila bisericii şi a enoriaşilor din cartier. Într-o zi, în casa lor s-a mutat o femeie, o străină, nici bătrână şi nici tânără. O trimisese preotul. N-avea unde locui sărmana. Şi-a vândut casa de la ţară şi s-a mutat la fecior la oraş. Un an a fost bine, atât cât au ţinut banii ei de pe casă, apoi nora n-a mai suferit-o. Nu că ar fi dat-o afară din casă, dar nu era zi să n-o certe pentru ceva. O numea cum îi venea la gură. Feciorului ei bătrâna nu i se putea plânge, nu vroia să le strice căsnicia. Dacă ar fi avut alţi copii, s-ar fi dus la dânşii, dar aşa îl avea numai pe băiatul acesta.

Odată, după slujbă, i-a cerut sfat preotului. „Unde să mă duc, părinte, poate ştii mata vreun loc unde să nu încurc nimănui? Dacă m-ar lua Domnul la dânsul, mare pomană şi-ar face…” Preotul a trimis-o la Valeriu, nenorocitul de peste drum, să aibă grijă de el şi să-l sprijine la nevoie. Dumnezeu o să aibă grijă de voi amândoi, a încheiat părintele. Şi nici eu n-am să vă uit. De atunci au trecut zece ani. Părintele Nicodim, care a murit la începutul acestui an, mi-a povestit istoria cu gând ascuns să v-o spun şi eu la rându-mi. Zicea el că cei deştepţi învaţă din greşelile altora.

One Comment

  • 16 martie 2015 | Permalink |

    Zguduitore povestire…Sălbătăcesc uneori fiii crescuți fără tată…Ar fi fost bine de indicat localitatea în care a avut loc stupida istorioră….

Comentează