Sacrificiul Mariei

Sacrificiul Mariei

Supliciul unei mame de 75 de ani, al cărei fiu a căzut în 1992 pentru independenţa Republicii Moldova

Ani de chin pentru o bătrână care şi-a pierdut fiul în Războiul de pe Nistru. Femeia în vârstă de 75 de ani are grijă de una singură de celălalt fecior în vârstă de 49 de ani, ţintuit la pat. Bărbatul cântăreşte mai mult decât mama sa, care e nevoită să-l ridice de câteva ori pe zi. Femeia se consolează cu cele trei decoraţii ale mezinului, căzut la Nistru în 1992, dar la rugăminţile de a i se acorda un cărucior, care i-ar înlesni munca, cel vechi fiind nefuncţional, deocamdată nu a primit niciun răspuns din partea autorităţilor.

Au trecut 23 de ani de la începerea ostilităţilor pe platoul Cocieri, Dubăsari. Maria Gazea, o pensionară în vârstă de 75 de ani, din Molovata Nouă, pe atunci avea doi băieţi. Fiul mai mare Valentin care, după o intervenţie medicală nereuşită pe creier, a fost ţintuit la pat la vârsta de 12 ani la pat şi mezinul, Petru, sprijinul şi speranţa familiei într-un viitor mai bun. Dacă ar fi avut o altă şcoală decât cea sovietică, cu mai puţini eroi, veterani de război, daţi exemplu, între responsabilitatea faţă de familie şi cea faţă de patrie, Petru ar fi ales-o pe prima. Astfel, nu a stat nicio clipă la îndoială când s-a pus problema să coboare în tranşeu.

Înfrăţit cu arma

În primăvara lui 1992, Petru venise din armată. Avea 21 de ani. Era tânăr, înflăcărat. După câteva săptămâni de lucru prin gospodărie, a început să dispară nopţile de acasă. Mama lui, doamna Maria, a încercat să-l ispitească cum o cheamă pe fata la care merge, i-a răspuns doar: „De-ai şti ce frumoasă e!”. În una din dimineţi s-a întors însă cu o armă. I s-a strâns inima ghem. În aerul de primăvară se simţea deja mirosul de praf de puşcă. „Nu cumva vrei să mergi să lupţi?”, l-a întrebat ea îngrijorată, „dacă nu te gândeşti la mine, gândeşte-te măcar la fratele tău”. S-au certat, a plâns, dar nu l-a putut convinge să renunţe la ideea de a lupta. „Nu vrei să ne treacă pragul separatiştii, să-şi bată joc de tine, de Valentin, de vecinii noştri, nu-i aşa?”, i-a reproşat el. Şi de atunci timp de două luni şi-a făcut datoria în batalionul „Vector” subordonat fostului minister al Securităţii (astăzi, SIS).

În gura focului

La 13 aprilie, vede ca azi, Petru a venit să ia prânzul acasă. L-a privit cu drag cum mănâncă apoi l-a petrecut până la poartă unde îl aştepta o maşină cu alţi băieţi din sat, camarazi de luptă. După ce i-a petrecut, femeia a luat un sac şi s-a dus după buruian pentru porc. La un moment dat, în direcţia în care se îndepărtase autospeciala, a auzit o explozie puternică. A avut o presimţire grea, a lăsat sacul şi a alergat într-un suflet acasă. La poarta vecinilor a văzut câţiva soldaţi şi maşina cu care se îndepărtase Petru. Se ruga să nu se apropie de ea. Aproape că a trecut în vârful degetelor pe lângă ei. A intrat în ogradă. Peste câteva minute, au intrat şi ei, s-au oprit unii lângă alţii, au sprijinit armele de gard. A simţit că o podidesc lacrimile.

„S-a întâmplat ceva cu Petru?”, i-a întrebat. I-a răspuns unul din băieţi, Sergiu, că e grav rănit şi trebuie să se pregătească pentru ce e mai rău. Cineva, tare neîncrezut, a încercat să-i dea o speranţă, că poate medicii vor face o minune, dar Sergiu l-a contrazis, „a fost dus la spital cu un pic de suflet în el, cu astfel de răni nimeni nu scapă cu zile”. S-a dus în mare grabă la spitalul din Orhei. O însoţea sora ei. Medicul i-a cerut să aştepte la recepţie, iar pe sora ei a chemat-o în cabinet. „Eram prea necăjită ca să mă întreb, de ce nu discută cu mine, ci cu sora mea. Când a ieşit, sora m-a luat de braţ şi a zis: ‚Hai să mergem acasă, Marie, Petru a murit şi medicul nu ne recomandă să intrăm la morgă. E tare mutilat’”. Am răcnit atât de tare în curtea spitalului încât au alergat nişte medici cu o injecţie. În staţie am conştientizat că nici bani de drum nu aveam, eram sărmani. Nu plăteau pensiile pe atunci, nici salariile. Cu greu, am ajuns la bacul de la Nistru. Am văzut jos o prelată murdară de sânge. Cineva a depus acolo nişte flori”, îşi aminteşte femeia.

La luptă, în haine de sărbători

L-au îngropat în costum negru, ca pe un mire. În vise însă o vizita îmbărcat într-un pulover verde şi cu o pereche de pantaloni gri, rândul de haine pe care i le-a făcut cadou când s-a întors din armată, să le îmbrace de sărbători. Sunt hainele pe care le-a îmbrăcat în ultima zi când a ieşit pe poartă. „Era vesel de fire, glumeţ. Visa că se va însura, îşi va construi casă. Îmi zicea să nu-mi fac griji pentru Valentin, căci, imediat cum va termina casa, îl va lua la el, iar eu mă voi odihni un pic, măcar la bătrâneţe”, îşi aminteşte resemnată doamna Maria.

Îşi mai aminteşte că l-a găsit într-o zi îngândurat pe pragul casei, nu cu mult timp înainte de a începe ostilităţile. El şi trei băieţi s-au plimbat prin piaţa din Dubăsari. Acolo le-a ieşit în cale o ţigancă. „Mi-a prezis că eu nu am viaţă de trăit”, i s-a plâns el tulburat. „I-am spus: ‚Prostii!’ Trebuia să mai cauţi o ţigancă să te liniştească. După ce a murit însă mult timp m-a tulburat această amintire, dorea să trăiască…”, mai spune doamna Maria.

Teama de un nou război

Victor Paierele este comandantul batalionului „Vector” din care a făcut parte şi Petru. De circa două decenii este stabilit în Germania. După război a fost condamnat la moarte de o instanţă din stânga Nistrului. A făcut armata în or. Ekaterinburg, Rusia. Era inacceptabil, el ofiţer antrenat în armata rusească să întoarcă arma împotriva acestora. Vestea că e condamnat la moarte alături de alţi militari de rang înalt din cadrul Ministerului de Securitate a fost enunţată la „Congresul moldovenilor transnistreni din Râbniţa”, în acelaşi an.

„Nu puteam să rămân în Moldova, fără protecţie, fără niciun ajutor. Am cerut azil politic în alte ţări”, ne-a informat acesta prin telefon. Îşi aminteşte mai multe operaţiuni militare la care s-au deplasat împreună cu Petru, minarea unor drumuri pe unde treceau blindatele care prezentau pericol pentru podul plutitor, unica legătură cu malul drept al Nistrului pentru locuitorii de pe platoul Cocieri. A regretat mult moartea acestuia şi când vine la baştină nu uită să treacă şi pe la mama acestuia. Ne mai spune că planurile liderului rus Vladimir Putin prezintă un pericol pentru malul stâng al Nistrului, pentru R. Moldova, precum şi pentru alte state europene. „Pericolul unui nou război e mare. De acest risc sunt îngrijorate Germania, Polonia, Slovacia, dar sperăm că va învinge raţiunea şi bunul-simţ. Noi am trecut prin astfel de încercări şi nu am vrea să se mai repete”, a mai spus el.
Svetlana Corobceanu

Comentează