„Am venit să-mi cer iertare. Dacă poţi, iartă-mă, mamă…”

„Am venit să-mi cer iertare. Dacă poţi, iartă-mă, mamă…”

Ilenuţa era oarbă din născare. Cei care o vedeau pentru prima oară o compătimeau. Fată frumoasă, din părinţi avuţi, şi uite tu ce nenorocire! Pentru o localitate sătească, fata ştia destule căci sta ziulica întreagă cu urechea la posturi de radio. Mai veneau şi copii din mahala să se joace cu jucăriile ei, unii mai miloşi o scoteau la drumul mare şi acolo fata învăţa comunicarea cu cei de-o vârstă.

Trecând odată inspectorul şcolar pe lângă ceata de copii unde se afla şi Ilenuţa, s-a oprit să vadă cum se descurcă oarba. A întrebat-o dacă a fost pe la vreo şcoală, dacă ştie alfabetul orbilor şi, spre seară, veni la părinţii fetei acasă. „Daţi-o la o şcoală specializată să deprindă cititul, să facă o facultate. Azi sunteţi cu ea, mâine rămâne singură şi ce se va alege din viaţa ei?” Părinţii nu ar fi dat-o în ruptul capului de la casă, atâta odor aveau şi nici o nădejde să mai aibă copii. Erau anii ’70 ai secolului trecut, în Moldova nu prea aveai unde trimite asemenea copii şi Ilenuţa noastră a ajuns tocmai la Kiev, într-o şcoală pentru orbi.

Ilenuţa se naşte oarbă

Tot atunci s-a pregătit Olga s-o însoţească pe fată, a vândut în mare grabă câţiva purcei, mai avea strânsură şi din altă parte – aşa că spera pentru o perioadă mai lungă să se descurce. Avea Ilenuţa opt ani. Dar la Kiev, frate, altă făină se măcina la moară! Oraş mare, lume diferită, bărbaţi într-ales, şi a simţit Olga că n-o mai trage să se întoarcă în satul ei de baştină. După un an de zile, cere divorţ de la bărbatu-său, motivându-şi fapta nesăbuită cam aşa: „Gheorghe, Ilenuţa noastră s-ar pierde dacă ar rămâne singură în oraşul acesta străin. Tu eşti tânăr, poţi să te mai însori o dată şi să ai copii sănătoşi. Vina, a spus-o şi medicul, e a mea. Numai în neamul nostru, peste o generaţie, se naşte un orb în familie.”

Şi aşa era. Ceea ce nu ştia Gheorghe e că Olguţa lui era în dragoste cu un bărbat în acel oraş ucrainean. Vă spuneam că stătea la gazdă. Aşa s-a întâmplat că stăpânul apartamentului era văduv. Copiii lui plecaţi în lume, erau militari, însuraţi, aveau deja copii şi ei. Nu-i mai aştepta Nicolae să se întoarcă acasă. Bărbatul avea în jur de 50 de ani, tânăr şi în puteri încă, de ce să nu-şi mai facă o familie? Şi uite că moldoveanca noastră îi picase dragă. Nu s-a gândit deloc atunci că e cu 22 de ani mai tânără, că s-ar putea într-o zi să nu-l mai vrea sau că vârsta n-o să-l ierte şi ce-o să facă el atunci cu nevestica lui?

Pleacă împreună cu mama la Kiev

Olguţa nu-l iubea, soţul ei din Moldova era mai arătos, mai gospodar, dar femeia dorea să trăiască la oraş. Avea nevoie de spaţiu locativ, de viză de reşedinţă. S-a mirat însă peste poate că soţul ei din Moldova n-a încercat să-i schimbe gândurile, a anunţat-o când să se prezinte la procesul de divorţ. La împărţit averea a fost mai mult decât generos şi s-a gândit atunci Olguţa că nu-i a bine. Până atunci n-a corespondat cu nimeni din sat, dar, dacă intrase la bănuieli, imediat i-a scris unei prietene, rugând-o în taină mare să-i spună ce se întâmplă la ea acasă. Mare i-a fost uimirea când primi veste de la prietenă că Gheorghe, chiar la o săptămână de la plecarea ei, a şi adus-o acasă pe bibliotecară.

Până atunci se întreba satul cu cine o fi făcut bibliotecara copilul – măritată nu era, deşi drăguţă era femeia. Ei uite că după ce a adus-o Gheorghe acasă, s-a lămurit şi nedumerirea asta. A ars-o la inimă pe Olguţa vestea, se întreba oare când se iubea cu bibliotecara, dacă serile era lângă ea şi copilă, zilele era la serviciu, lucra director de şcoală în sat, când, doamne, mai avea timp de dragoste? Şi apoi ce fel de muiere este ea, dacă n-a simţit ce se petrece în preajma ei? L-a blestemat pe necredinciosul de soţ. A aprins în ziua ceea nouă lumânări la nouă biserici din Kiev, zicând: fă, Doamne, aşa să i se usuce fuduliile şi să nu mai aibă sămânţă în el până la sfârşitul vieţii! O clipă nu s-a gândit că şi ea e tot atât de vinovată, oare nu avea o relaţie cu ucraineanul?

Din cauza divorţului părinţilor, fuge de acasă

Vestea că părinţii divorţează a nenorocit-o pe fiica oarbă. Copilul ţinea mult la ei şi i se părea că această destrămare de familie însemna sfârşitul lumii. Ilenuţa a fugit într-o bună zi de la şcoală. S-a urcat într-un tren care o dusese departe de Kiev. Ori de câte ori se apropia însoţitoarea de vagon şi o întreba cu cine merge, fata zicea: „Singură sunt, dar o să mă întâmpine cineva în ultima gară. Bilet n-am căci bunica mea a murit şi nu aveam o leţcaie barem s-o înmormântăm. Dacă vreţi, cobor în gara apropiată şi scăpaţi de mine”. Însoţitoarea de vagon era femeie cu suflet blajin, s-a arătat înţelegătoare, a servit-o din bucatele pe care le avea, a căinat copila.

Nici un om din trenul cela nu avea ştiinţă ce tragedie lăsase în urmă copila. Maică-sa mai să-şi iasă din minţi, miliţia ridicată în picioare de iubitul ei, tatăl din Moldova era neliniştit şi el. Fata însă, care avea atunci aproape zece ani, a coborât din tren şi a întrebat unde se află miliţia în oraşul cela. Ajunsese în Kaliningrad. A îndrugat şi la miliţie o poveste neverosimilă, că este singură pe lume, că a trăit undeva cu bunica şi că după moartea ei nu ştie unde să se ducă. Cine a mai controlat spusele unei minore? Tot în ziua aceea a fost internată la un orfelinat, iar peste o lună dusă la o şcoală pentru orbi.

Treceau anii. Tatăl nevăzătoarei s-a căsătorit cu bibliotecara, dar, curios lucru, iubirea lor de la început s-a prefăcut în ură. Olguţa, mama fetei, s-a măritat şi ea cu ucraineanul şi a mai născut doi copii – băieţii erau perfect sănătoşi. Bucuria ucraineanului. O iubea bărbatul, de se minunau rudele lui de câte era în stare să facă pentru ea. Dar suferea nevasta asta. Rar cine o vedea zâmbind. O dăduse cu bisericile şi vrăjitoarele. Toate îi spuneau că fata trăieşte şi că într-o zi se vor întâlni neapărat.

Fiica oarbă se întoarce la părinţi cu soţul şi fiul ei

De la dispariţia Ilenuţei trecuseră 12 ani. Dacă ar fi trăit, se gândea uneori mama ei, uite astăzi ar fi împlinit copila 22 de ani. Oare cum arată ea după atâta timp, cu cine seamănă şi ce face? Întrebări la care femeia nu avea nici un răspuns. Dar să ştiţi că vestea i-a venit totuşi. I-a trimis o telegramă chiar primul ei bărbat: „Fata noastră e la mine. Peste o săptămână s-o întâlneşti în gară”. Săptămâna a zburat în forfotă – lingeai mac în casa Olguţei, frigiderul plin cu toate bunătăţurile. În ziua cu pricina erau toţi în gară. N-a trebuit mult să-şi recunoască Olga fata. Era leit ea în tinereţe. Ţinea în braţe un copil, iar alături un bărbat o ţinea uşor de cot. După atâţia ani o vagă înstrăinare se iscase între femei. Dar au trecut şi peste asta.

Soţul nevăzătoarei era un coleg de facultate. Ilenuţa făcuse filologie şi lucra învăţătoare în şcoala de orbi, pe care a absolvit-o cu doi ani mai repede decât cei de-o vârstă cu ea. Aveau împreună un fecioraş. Spunea fata că numai după ce s-a măritat şi mai ales după ce a născut copilul şi-a dat seama cât de mult i-a făcut să sufere pe părinţi; „Am venit să-mi cer iertare. Mă bucur că v-a ţinut Dumnezeu în viaţă să pot face lucrul acesta. Dacă poţi, iartă-mă, mamă…”

Lidia Bobână

5 Comentarii

  • 8 februarie 2015 | Permalink |

    Curioasă sunt să știu ce vă place și ce nu în poveștile mele, pentru că mă paște gândul să las baltă ocupația asta și să fiu o pensionară liniștită – să stau pe-o bancă în curte și să mă chirăsc la cei de treec pe alături. Să scrii și să nu știi place sau nu place rodul muncii tale e ca și cum ai trăi o viață fără rost. Dacă nu vă este greu, răspundeți-mi…

  • Nastia
    9 februarie 2015 | Permalink |

    Doamna Lidia,povestile sunt foarte interesante si le citesc de fiecare data cind apar,dar pe mine ma framinta o intrebare daca sunt ele adevarate sau nu?va multumim pentru munca pe care o depuneti!!!!

  • Nume
    10 februarie 2015 | Permalink |

    Astept cu nerabdare sa citesc povestile dstra…deci nu va lasati de meserie!

  • 11 februarie 2015 | Permalink |

    Doamna Lidia astept in fiecare saptamana povestea dumneavoastra,publicati in continuare ,nu voi scapa nici una !!!

  • 14 februarie 2015 | Permalink |

    Buna seara doamna Lidia, subscriu la ceea ce spun si ceilalti utilizatori; eu personal intru pe apropo magazin mai mult pentru a citi istorioarele pe care le postati. Le-am citit intotdeauna pe toate, nu mi-a scapat nici una. E adevarat ca par stranii, dar in lume multe se intampla, mai sunt si fapte care se petrec in asa mod incat putini ar crede ca sunt adevarate. Personal mi-ar parerea rau sa nu mai vad aparand aceasta rubrica, asa ca va indemn sa continuati, evident daca si dumneavoastra doriti! O seara buna! Aveti toata sustinerea noastra!

Comentează