Când au dat buzna în cameră, mirele zăcea între inelele târâtoarei

S-a întâmplat istoria asta tare demult. Avea Ion opt ani când părinţii lui au fost duşi în Siberia. Acolo i s-au născut încă doi fraţi şi o soră. După moartea lui Stalin, familia Cuşnir nu s-a mai întors în Moldova, s-a oploşit cu traiul la Odesa. Capul familiei lucra în port, mama copiilor era bucătăreasă la o cantină, iar feciorii lor mai mari marinari s-au făcut. Şi uite tu întâmplare!

Ion, cel mai mare şi inicul însurat la vremea aceea, se întoarce dintr-o cursă lungă de peste mări şi ţări cu un pui de şarpe, era puişor, zicea el, dar şi atunci avea mai bine de un metru lungime. Dacă ceilalţi marinari aduceau de peste hotare haine şi bijuterii, mâncăruri exotice, lucruri care să uimească, păi uite că marinarul nostru a dat simbria pe trei luni de zile pe puiul cela de şarpe. Nu-i unul obişnuit, spunea el tuturor, care-l luau peste picior pentru cumpărătura aceasta, şarpele meu în ţara de unde-l aduc trăieşte în casele oamenilor, înghite şoareci şi păzeşte copiii. Nu-i veninos deloc, e credincios ca un câine şi se alintă ca o pisică. Ba mai mult chiar, în satul latino-american de unde l-am cumpărat, el e folosit şi ca dădacă pentru copiii mici. Cei de pe la Odesa, care-l ascultau pe Ion al nostru, îşi făceau cruce. N-au auzit ei de aşa ceva şi nici adevărat nu poate fi ca un şarpe să ajungă dădacă! Le înfloreşte cu bună ştiinţă marinarul acesta, şuşoteau vecinii.

A adus un pui de anacondă din America Latină

Vă spuneam, era însurat Ion şi la vremea când a adus şarpele în casă fiica lui, Zina, tocmai împlinise trei anişori. Era o fetiţă bălaie, cu gropiţe în obrăjori, ochi verzi – care atrăgea privirile oamenilor. Se minuna lumea cât de fermecător era copilul. Anume pentru ea a cumpărat Ion puiul cela de şarpe, să aibă cu ce se juca copila şi în acelaşi timp să fie de strajă pe lângă odorul lui. Fetiţa nu se temea de târâtoare căci nu avea de unde cunoaşte pericolul ce-l poate aduce o asemenea lighioană, se juca cu el ziulica întreagă. Uneori se suia călare pe şarpe, îl trăgea de coadă, de parcă ar fi fost pisică, şi culmea! târâtoarea n-a muşcat-o, n-a strâns-o în inelele ei, pentru că tot creştea şi se îngroşa lighioana încât oricine să-şi dea seama că Ion a adus din junglă un pui de anacondă!

Ce ştiu eu despre şerpi şi ce ştiţi dumneavoastră nu explică deloc ceea ce s-a întâmplat mai târziu. Uite că devenise lighioana cu adevărat străjerul fetiţei. Cine ar fi spus vreodată că târâtoarea ar fi avut vreun sentiment sau că judecă într-un fel al ei pentru că, după cum avea grijă de fetiţă, crea impresia că ştie ce face. Un om străin nu s-ar fi apropiat de copilă în ruptul capului fără permisiunea şarpelui. Dar nimeni nu ştia cum îi deosebeşte el pe ai casei de străini – după miros, după chip sau ce alte mijloace o fi având de nu-i încurca niciodată?! Şarpele şi fetiţa creşteau odată. La început, când era mai mic, dormea chiar în patul copilei, apoi, dacă a mai crescut, se făcea colac lângă patul ei pe podea. Norocul lor că locuiau într-un cartier mai lăturalnic al oraşului, aveau o casă cu ogradă mare şi garduri înalte – altfel nu ar fi putut scoate gospodarii jivina în curte. Vara întreagă şedea tolănită sub o tufă de liliac, întotdeauna în preajma Zinei, dacă era acasă.

Jivina se ataşează de fetiţa stăpânului

Zic, treceau anii, creştea fata, creştea şi jivina. Ajunsese gros şarpele cât roata de maşină şi în lungime să fi avut vreo zece metri. Cei ce mi-au povestit istoria asta ziceau că avea lighioana un sentiment aparte faţă de fată, de altfel greşit probabil ar fi să spun sentiment. De unde ştiu eu sau dumneavoastră ce simte un şarpe sau ce gânduri are? Cel ce mi-a povestit istoria asta era sigur că şarpele gândea, că putea să pună cap la cap nişte lucruri, vezi mata, o lighioană!, pentru că avea şi el simpatie pentru un om sau altul, care păşea pragul casei lui Ion Cuşnir… Fără îndoială, Zina era preferata lui!

Când a ajuns fată mare fiica lui Ion Cuşnir, în casa lor au început a veni tineri care o curtau. Uite şi pentru aceştia avea şarpele un sentiment anume. Dacă se apropia vreunul mai mult decât s-ar fi cuvenit, el se târa între dânşii şi-i încolătăcea picioarele flăcăului, de nu putea acela să se mişte. S-a întâmplat odată ca unuia de frică să i se ia graiul, cică abia peste un an dacă şi-a revenit din groaza aceea. Intraseră la idee părinţii Zinei că s-ar putea întâmpla o nenorocire cu jivina în casă. Îi mai speriau şi alţii că într-o bună zi, din răutate, lighioana ar putea să-i omoare pe toţi. Dar le era milă s-o ducă la o menajerie sau s-o omoare. A trăit alături de ei ani şi ani la rând. Îmbătrânise jivina şi era ca un membru al familiei. Dar totuşi, pe nesimţite, intrase o frică în toată familia Cuşnir. Nu se mai bucurau că şarpele ţine atât de mult la fiica lor, că într-un fel multe lucruri ce se întâmplau în casa lor ţineau de cum o să se comporte John, că aşa-i ziceau ei, chiar dacă târâtoarea nu răspundea la nume.

Zina îşi iese din minţi după ce şarpele îi strangulează mirele

Între timp Zina împlinise 22 de ani şi voia să se mărite. Mirele venea rar pe la ei, se întâlneau mai mult în casa lui, care se afla în aceeaşi mahala cu cea a familiei Cuşnir. Şi tot de răul şarpelui. Igor, viitorul soţ al Zinei, i-a spus clar: odată ce se mărită cu el, nici urmă de lighioană în casa lor. „Fă ce ştii, dar nu că să-l văd, nici să aud despre el nu vreau! Du-l unde vrei, fă din el genţi şi pantofi, curele, într-un cuvânt – ori eu, ori el…” Uite aşa a pus el problema, iar Zina îl iubea şi fireşte că a făcut alegerea. Atât că nu ştia ce să facă cu şarpele. „După nuntă vom trăi un timp la tine. Când se întoarce fratele meu din cursă, o să ia şarpele pe corabie şi o să-l lase în vreo pădure tropicală. Nu pot să-l omor şi nici să-l dau de la casă nu mă îndur. E bătrân şi o să moară de scârbă…” Şi fata gândea despre jivina asta ca despre o fiinţă care are suflet…

A avut Zina o nuntă frumoasă, care s-a făcut în curtea mirelui. Oaspeţi peste oaspeţi la petrecere. S-au despărţit spre dimineaţă. Şi mirii s-au retras într-o odaie să se odihnească. Câteva femei fără somn adunau vasele murdare de pe mese. Porţile larg deschise şi la o curte şi la alta, aşa îşi explicau mai târziu nuntaşii cum a ieşit din casa lui Ion Cuşnir şarpele şi a ajuns la mire în casă. Curios lucru, dar nu l-a observat nimeni cum a intrat în curte, cum s-a strecurat în casă, cum a ajuns chiar în camera unde dormeau tinerii. Şi-au dat seama de nenorocire auzind strigătele de deznădejde ale Zinei. Când au dat buzna în odaie, Igor era mort între inelele şarpelui. Înspăimântaţi de ce le văd ochii, oamenii nu ştiau ce să facă. Un vânător şi un poliţist au împuşcat până la urmă fiara.

Din ziua nunţii, Zina n-a mai ieşit din spitalul de psihiatrie.

Lidia Bobână