Ce avea femeia asta nu ştiu, dar toţi şapte copii nu-i ieşeau din cuvânt

Că multe nenorociri se mai întâmplă pe lumea asta! Te întrebi uneori cât poate oare îndura un om şi de ce-l pune Domnul anume pe el la încercare? Niculăieş a rămas fără ambii părinţi la vârsta de zece ani. Taică-său s-a dus la lucru în Karelia la tăiat pădure şi s-a întors acasă în sicriu. E adevărat că peste un timp îi venise şi lemnul pentru casă, căci pentru atâta lucru a lepădat omul satul, nevasta cu doi copii măricei şi cu al treilea în burtă. De al treilea, aflaţi dumneavoastră, nici nu avea ştiinţă omul, pentru că nu reuşise Milica – aşa-i ziceau în cătunul cela nevestei lui, să-l anunţe.

Preotul nu-i făcea prohodul fără bani

A murit femeia în timpul naşterii de la o hemoragie, pe care baba Safta, moaşa satului, n-a putut s-o oprească. Spital nu aveau prin apropiere şi apoi cine s-ar fi gândit că după două naşteri fără probleme la a treia s-ar fi iscat ceva? Când a simţit nevasta că nu are zile multe, l-a chemat pe băiatul cel mare al ei şi i-a poruncit cu limbă de moarte: „Să ţii fraţii lângă tine, să nu vă despărţiţi, mamă, că altfel n-o să vă mai cunoaşteţi şi n-o să vă mai iubiţi ca cei de-un sânge”.

A stat moarta trei zile pe laiţă căci preotul din satul vecin nu venea să-i citească prohodul pentru că nu aveau copiii bani să-l plătească. Până la urmă, a sărit satul în ajutor. Au strâns câte o rublă de au făcut suma cerută şi tot ei au gătit şi bucatele pentru praznic căci orfanii nu aveau pe nimeni să-i ajute.

Tatăl lui Niculăieş şi-a adus nevasta de peste mări şi ţări. Făcuse armata în Extremul Orient şi a dat peste fata asta, care răspundea la numele de Emilia. Era fugită de acasă sărmana. Avea mamă vitregă şi taică-său, pentru că-şi iubea nevasta la nebunie, prinsese ciudă pe fată şi o obijduia cu motiv şi fără motiv. Şi-a luat lumea în cap Emilia. Domnul i l-a scos în cale pe Ion, băiatul care a luat-o de nevastă şi a adus-o în Moldova, în cătunul unde-l aştepta o cocioabă, lăsată moştenire de la bunel. Pentru că atâta rudă a avut şi el, copil născut din flori. Avea cinci luni când l-a adus maică-sa acasă la bunel şi, până la treizeci şi cinci de ani, vârsta la care a murit, n-a mai aflat despre ea nimic. Iată de ce cei trei minori rămaşi orfani nu aveau în cătunul cela niciun sprijin.

Pruncul care la naştere luase viaţa mamei era o fetiţă. Până una, alta o alăpta o nevastă din sat şi tot ea avea grijă de odrasla ceea. Vecinii mai miloşi aduceau şi celor doi mai măricei de mâncare, dar se gândea toată lumea că statul trebuie să întreprindă ceva. Se şi hotărâse la raion fetiţa s-o dea la un spital, până împlineşte un anişor, băiatul mai mare se duce la internat, iar cel de şase anişori, într-un orfelinat. Vestea asta a adus-o în sat preşedintele sovietului sătesc şi Niculăieş a fost înştiinţat de îndată. Dar nu-l rugase oare mama lui în chinul morţii să nu se despartă ei niciodată?! Niculăieş îi spune preşedintelui: „Noi ne ducem unde ziceţi, dar împreună, altfel nu se poate”.

A cerut să nu fie despărţit de fraţi

A încercat omul statului să-l convingă în fel şi chip că aşa e bine şi corect, dar copilul o ţinea morţiş – mama a zis să nu ne despărţim. „Dacă ar avea grijă cineva din sat de voi, ar fi altă treabă. Aţi primi o pensie de la stat, v-ar ajuta cu lemne pentru iarnă şi sovietul sătesc, v-am da şi produse agricole, că înţelegem noi necazul vostru, dar nu e nimeni gata să vă vină în ajutor”, i-a spus preşedintele. Niculăieş chiar dacă avea numai zece ani, dar isteţ copil era. S-a pus băiatul pe gânduri, cine din cătunul lor şi-ar lua asupra-şi grija pentru trei copii orfani, cel mai mic de piept fiind. Şi ce credeţi, după ce i-a trecut pe toţi prin sită, băiatul a găsit omul.

La marginea localităţii lor, chiar sub poala pădurii, trăia o femeie singură, să fi avut 40 de ani. Mai că era de-o seamă cu părinţii decedaţi ai copiilor. O porecleau în sat Nuţa zăluda. Femeie frumoasă şi cuminte de altfel, dar cam stranie. Se ferea de lume. Chiar şi în brigada de câmp în care lucra îşi lua norma de-o parte şi o lucra singură. Au cerut-o mulţi flăcăi, dar n-a vrut să se mărite. După ce s-au trecut din viaţă părinţii ei, după ce i s-au măritat surorile şi frate-său s-a dus în lume, ea continua să trăiască în bujda lor de la marginea satului. Nu întreţinea relaţii cu niciun vecin. „Bună ziua” şi „la revedere” erau cuvintele pe care le schimba cu sătenii, de aceea i-au zis „zăludă”.

Într-o seară, când amurgise bine, a venit Niculăieş cu frate-său de mână la Nuţa. Poate că inima ei de femeie s-a mişcat la vederea celor doi copii prăpădiţi, poate că instinctul matern i-a jucat festa, dar a căzut de acord să aibă grijă de ei. A doua zi, împreună cu Niculăieş s-au dus la sovietul sătesc, de acolo, cu preşedintele, la raion şi au întocmit actele necesare care i-au dat drepturi de tutore asupra celor trei minori. Vreau să vă spun că n-au fost copii mai căutaţi în satul cela decât aceşti trei orfani. Fetiţa creştea ca din apă, băieţii nu-i ieşeau Nuţei din cuvânt şi hărnicuţi erau. Şi femeia asta s-a schimbat de n-o mai recunoştea lumea – a devenit mai sociabilă, mai veselă, mai sprinţară nu ştiu cum.

Mamă bună pentru şapte copii vitregi

Când împlinise Niculăieş 15 ani, iar cea mică, Emilia, căci aşa au botezat-o în numele mamei, avea cinci ani, uite că-i vine Nuţei mire la casă. Un vădăoi, rămas şi el cu o casă de copii şi care în nenorocirea ceea se pierduse definitiv. „Nu mă lăsa, Nuţo, împreună îi ridicăm şi pe ai tăi, şi pe ai mei.” Trebuie să ştiţi că satul nu le spunea altfel decât copiii Nuţei, deşi ea avea doar grijă de ei. Mult s-a mirat satul că nu s-a măritat în tinereţe femeia să nască copiii ei, să aibă gospodăria ei şi bărbat tânăr în pat, dar peste atâţia ani se încumetă să-şi pună în cârcă tocmai şapte copii… Şi nici unul al ei. „Ei, nu-i zăludă ea?”, mai auzeai replici prin sat.

Oricât de straniu era, dar mergea căsnicia Nuţei. Bărbatul care a luat-o de nevastă o îndrăgise mult, iar copiii lui peste un an îi şi spuneau mamă. Şi ce avea femeia asta nu ştiu, dar toţi şapte copii, cel mai mare dintre ei avea de acum 19 ani, nu-i ieşeau din cuvânt. O dată nu s-a plâns soţului că n-o ascultă vreo unul, deşi el o întreba mereu: „Nu te obijduiesc, Nuţă? Spune-mi, că nu scapă ei de mâna mea…”. Curioşi erau şi oamenii în satul cela, îl prindeau uneori pe Grigore la bufet şi-l ispiteau: „Cum e Nuţa ca nevastă, tot aşa de bună ca şi cea dintâi?”. La care Grigore le răspundea: „Nu vă spun că o să mă invidiaţi. Sau o să mi-o furaţi, şi eu fără ea mă prăpădesc!”
Vedea şi satul că cei doi se iubesc. La toate nunţile şi cumetriile la care erau chemaţi, Grigore n-o scăpa pe Nuţa din ochi şi o poftea la toate dansurile, nu cumva s-o invite altul…

Am aflat istoria asta peste ani, când Nuţa ajunsese bunică la 20 de nepoţi, iar cel mai bătrân copil al ei îşi sărbătorea cea de 50-a aniversare. Grigore era mort deja de cinci ani, iar nevasta lui avea atunci 87 împliniţi.

Lidia Bobână