Roxana

Roxana

De unde a apărut în familia lor numele acesta, nu știa nimeni. Mama, care a născut fetița asta, s-a pierdut. În ziua când a ieșit din casa lor, atât i-a spus bunicii: s-o cheme Roxana, pentru că așa a vrut el. A ieșit chipurile până la dugheana din sat, dar n-a mai intrat acolo. S-a tot dus înainte pe șosea și cică a urcat într-o mașină. Fapt e că de atunci n-a mai văzut-o nimeni. Nici până azi nu se știe dacă e vie sau e moartă.

Fetița avea două săptămâni când au hotărât bunicii s-o dea în urmărire pe Maria, dar poliția n-a mai dat de urma ei. Așa a crescut Roxana pe lângă bunei, cât au fost aceștia în viață. Dacă s-au trecut bătrânii, fata a rămas de una singură în casa lor și în averea mică ce-o agonisiseră ei din puțintica pensie pe care o aveau. În tinerețile lui bunelul Vasile a fost lemnar. Avea bani buni pe atunci și trăiau destul de îmbelșugat, dar spre bătrânețe se împuținase în puteri și nu mai putea ține în mână gealăul, așa că ajunsese să se mulţumească cu ce are și ce dă Dumnezeu. Bunica Mariei până la pensie lucrase dădacă la grădiniță, uneori și bucătăreasă era, că avea mare pricepere la făcut bucate. Nu era nuntă sau cumetrie în sat să nu fie și ea în trebi.

Orfana crescută de străbunici

Maria, mama Roxanei, era una dintre nepoatele bătrânilor. După zece clase a plecat la Bălți la lucru și s-a întors peste un an cu burta la gură. Părinții n-au vrut s-o primească acasă și fata a venit la bunei, care locuiau la câteva sate de părinții ei. Tot aștepta să vină flăcăul cu care se iubise s-o ia de nevastă. I-a scris de multe ori, dar n-a primit de la el nicio veste. Bătrânii credeau că ea la Bălți s-a dus, să-și aducă iubitul. Dacă au văzut că nu vine, s-au pus serios pe treabă să-și crească strănepoata. I-au zis Roxana, cum a dorit Maria, dar la botez a primit numele de Ecaterina.

Și creștea ca din apă fata: ageră la minte, frumușică la chip și veselă. Bătrânii țineau mult la ea. Când a fost de grădiniță, au dat-o să prindă la minte din ce învățau acolo alți copii. Când a fost de școală, au dus-o amândoi de mânuță în clasa întâi. Le era dragă, tare dragă, că până la ea nu și-au iubit așa nici un copil de al lor și nicio o nepoată. Dar erau bătrâni deja și aveau probleme grave de sănătate. Rămasă singură la 16 ani, Roxana nu s-a pierdut cu firea. A terminat școala și a plecat din sat. La învăţătură. Fiind copil orfan, a trecut fără probleme de concurs, a obținut bursă și avea și cămin la Universitatea de Stat. În orele libere se mai angajase într-o cafenea, făcea orice muncă pentru un salariu de două ori mai mare decât bursa ei.
Era o tânără frumoasă, zglobie, înaltă și subțire la trup, încât nu era bărbat să n-o observe. Și nu s-au mirat deloc colegii ei că la 20 de ani Roxana s-a și măritat, și nu cu oricine acolo, era chiar pedagogul lor de biologie. Când a terminat facultatea, ținea în brațe primul lor copil. Dar pesemne că așa i-a fost norocul ei să-i piardă pe toți cei care-i erau dragi. Într-o zi, în timpul orelor la facultate, i-a murit soțul. De inimă. Nu s-a plâns o dată omul că-l doare ceva. Abia împlinise 34 de ani și o viață înainte îl aștepta alături de nevasta-i tânără și primul lui copil. Dar n-a fost să fie! Nu era Roxana omul să se piardă în fața greutăților. Și-a dus copilul la bunei la țară.

Rămâne văduvă şi pleacă la lucru în Portugalia

A împrumutat bani și a plecat în Portugalia la lucru. Avea de gând să stea acolo vreun an-doi, dar iată că se împlinesc nouă ani și Roxana e tot în țara ceea îndepărtată. E adevărat că nu e singură acum și situația ei financiară e pur și simplu de invidiat. Pentru că norocul ei tocmai în Portugalia a găsit-o. Lucra femeia la o întreprindere de prelucrare a materiei prime, muncitoare de rând, pe un salariu destul de modest. În primul an abia de și-a achitat datoriile și a trimis sume modeste acasă. Apoi a fost remarcată de șeful ei de tură și trecută la alt proces în fabrică. Și în trei ani de zile ajunsese mâna dreaptă a lui. Copilul ei împlinise cinci anișori deja și-i părea rău Roxanei că Viorel crește fără să-l vadă.

Cum avea actele în regulă, și-a pus în gând să-și aducă și copilul în Portugalia. Pentru că femeia prinsese rădăcini aici și nu mai avea de gând să se întoarcă acasă. Era timpul să-l pregătească pentru școală, trebuia să învețe limba, să se obișnuiască cu mediul străin. Deci până să împlinească Viorel șase ani, era deja alături de mamă în Portugalia. V-am spus că avea Roxana ceva deosebit în chipul ei, încât în orice împrejurare nu rămânea neobservată. Odată, patronul acelei întreprinderi venise într-o inspecție și, trecând din secție în secție, dădu cu ochii de Roxana. Ori că a fost dragoste la prima vedere, ori că fustangiu era el, dar a pus ochiul pe femeie și, de la un timp, mai că nu ieșea din făbricuţă. Avea patronul filiale și în alte orașe, întreprinderi mari, cu sute de muncitori, dar, vă spun, cum a văzut-o pe Roxana, cel puțin de două-trei ori pe săptămână îşi făcea drum pe acolo.

Se căsătoreşte cu Vincente, patronul său

Nu erau mulțumiți șefii din fabrică și nici muncitorii când se trezeau cu patronul lor în vizită. Și nici Roxanei nu-i convenea starea asta de lucruri. Știa că Vincente e căsătorit, că are două fiice mari și n-o aranja deloc să intre în gura lumii. Ca să scape de patron, a încercat să-și găsească de lucru în altă parte. A plecat de la fabrică și lucra mai mult cu ora, făcând menaj, conform anunțurilor din ziare. Câștiga binișor, dar prestarea unor servicii de genul acesta cerea timp și puteri. Pesemne că rău s-a îndrăgostit patronul, căci în câteva săptămâni a dat de gazda unde locuia Roxana cu băieţelul ei.

Mai mult ca atât, a angajat-o să îngrijească de nevasta lui, care suferea de mai mulți ani de tuberculoză la oase. Se mișca biata femeie doar în cărucior. I-a propus Vincente un salariu atât de tentant încât Roxana nu l-a putut refuza. Și-a luat fiul și s-au mutat în casa patronului. La un an și ceva, aceluia i-a murit nevasta. Roxana i-a fost întâi amantă lui Vincente, iar peste câteva luni a luat-o de nevastă și cică se împacă bine, deși diferența de vârstă între ei e destul de mare. De aceea și zic, nu se știe unde te paște norocul.

Lidia Bobână

One Comment

  • 12 ianuarie 2015 | Permalink |

    uhh comentariile voastre sunt mari si prostesti ce e cu voi sunteti prosti sa ma pis pe nasul vostru ca voi spuneti prostii

Comentează