Tocmai trecea cu maşina pe strada Ismail, când a văzut sub un gard cum cineva se zbătea, într-un acces de epilepsie.

A tras lângă trotuar şi a alergat spre el. Era un copil de 15 ani. Slab, murdar şi în stare de inconştienţă. L-a apropiat de pieptul ei să nu-l lovească trecătorii, care mergeau indiferenţi pe lângă ei. În genunchi, în frunzele galbene de toamnă, Lina aştepta ca băiatul să-şi revină. Îmi spunea: “dis-de-dimineaţă, am avut presimţirea că în ziua aceea o să mi se întâmple ceva. Eram cu gândul să nu cad victimă vreunui accident. Nici să fi bănuit atunci că un copil de 15 ani, un băieţaş jegărit, pe nume Todirel, o să-mi schimbe definitiv viaţa.”

Necaz peste necaz

Când şi-a revenit, a aflat că tânărul nu mai are pe nimeni pe lume, că de jumătate de an doarme în stradă, adăpostindu-se de frig şi ascunzându-se de poliţie. Tată nu mai avea. Fusese ucis la Moscova pentru că a fost prins cu escrocherii. Lua bani de la basarabenii din sate, chipurile le găsea un loc de muncă în Rusia şi nu o dată a dispărut cu sume mari. Într-o zi, l-au prins în gară şi acolo, sub un pod, i-au făcut felul.
Pentru a putea trăi, Todirel, care locuia cu maică-sa într-o cameră de cămin, a început să vândă lucrurile din apartament: lenjerie, vase de bucătărie, apoi maşina de spălat şi frigiderul. Când n-a mai avut ce vinde, a cerşit şi a furat. De când l-a părăsit şi mama, la şcoală nu s-a mai dus. Avea nevoie de bani pentru cărţi, caiete… Până la urmă, şi camera din cămin le-au luat-o. Nu era privatizată şi, de doi ani, băiatul n-a plătit întreţinerea, că nu avea de unde. Aşa a ajuns în stradă.
Accesele de epilepsie au apărut în ultimul an, pentru că era lihnit de foame, avea dureri de cap şi ameţeli. Când simţea că-i vine rău, se lăsa uşurel undeva pe pământ, la loc ferit, şi aştepta să-i treacă. În fiecare zi, mergea pe la căminul unde locuise ca să vadă dacă n-a venit cumva mama lui să-l caute.
Trecuseră trei ani şi ea nu mai dăduse vreun semn de viaţă. L-a lăsat la 12 ani, copil fiind. E adevărat, se înţelesese cu o vecină să aibă grijă de el, să meargă la şcoală, să-l spele, să-l hrănească, deoarece ea, de acolo, din străinătate, o să le trimită bani. Şi avusese vecina grijă de el mai multe luni de zile. Dar când a început a-i scoate ochii cu “mamă-ta cea fără obraz şi ruşine”, el a încetat să mai intre pe la ea. Uneori îl întreba pe scări: “a mai scris mamă-ta sau nu?”
Nici colegii de şcoală sau diriginta clasei nu s-a mai interesat de ce nu vine copilul la lecţii. De fapt, dacă aţi observat dvs., astăzi nimănui nu-i mai pasă de durerea altuia, de necazul celui de alături.

Viaţa în doi

Îmi spunea Lina că, văzându-l zbătându-se acolo sub gard, a avut impresia că e un câine bătrân, ce trăgea să moară. Ziceam că ziua aceea le-a schimbat viaţa şi ei, care avea 40 de ani, femeie singură, fără copii, şi lui, orfan de tată şi părăsit de mamă… Pentru că, vă daţi seama, l-a luat Lina acasă la ea, zicea că pentru un timp, până-l dă la internat. Chiar avea de gând a doua zi să se ducă la Ministerul Educaţiei şi să-l dea la o instituţie de stat. Apoi nu ştiu cum i s-a făcut milă de copil şi s-a gândit că în două camere găseşte ea un loc pentru un nenorocit ca acesta. Şi apoi oricum găteşte, o să pună o cană de apă mai mult în ciorbă, cu o bucăţică mai mult în celelalte bucate. Şi uite aşa, peste trei luni, nu-şi mai închipuia cum ar fi dus-o ea mai departe, dacă nu avea sufletul acesta acolo.
Trebuie să vă spun că Lina e medic de familie. E o femeie frumoasă la cei patruzeci de ani, nemăritată, pentru că n-a cerut-o nimeni în căsătorie. Dar nu se simţea nefericită. Singură, da, neîmplinită tot aşa. Care femeie, spuneţi-mi dvs., nu visează să nască un copil? Şi ea îşi dorea unul. Poate că de atâta mă gândesc eu, atât de uşor l-a acceptat pe acest copil al nimănui.
A venit cu el sus, la Casa Radio, pe când eram în greva foamei şi o bună parte mi-a ţinut de urât, povestindu-mi cazuri curioase din viaţa lor în doi. L-a dat la şcoala din cartier, a plătit profesori să-l mediteze ca să-i ajungă pe ceilalţi colegi de vârsta lui din urmă. Nu e cel mai bun elev din clasă, dar nici ultimul nu este şi asta o face să se mândrească pentru ce au obţinut împreună. Todirel a rugat-o să se ducă la căminul unde a locuit să-şi ia lucrurile ce i-au mai rămas în depozitul blocului şi să lase, pentru orice eventualitate, adresa şi telefonul unde locuieşte, dacă se întoarce mama într-o zi şi ar vrea să-l caute…

“Cine e femeia aceea?”

Luna asta, Todirel a împlinit 16 ani. E în clasa a IX-a. Lina ar dori să-l dea la un colegiu, iată de ce m-a telefonat într-o seară. Dar bănuiam eu că mai vroia să-mi spună ceva: “Todirel m-a întrebat dacă nu mă voi supăra prea tare de-mi va spune mamă.” “Parcă mai uşor îmi vine. Şi colegii mă tot întreabă cine e femeia aceea care vine la şcoală aşa de tânără şi frumoasă – i-a spus băiatul. Le-am zis că sunteţi mama mea.”
Nu ştiu cum vă simţiţi dvs., care aţi citit această întâmplare, dar eu una, sincer vă spun, m-am simţit înduioşată. O cunosc pe Lina, am văzut şi acest băieţaş, care, dacă va avea norocul să se întoarcă maică-sa, îl va găsi flăcău de-a binelea, şi uite că m-am prins la gândul că în sufletul acestui copil a înflorit un sentiment de recunoştinţă. El şi-a ales dintre toate femeile lumii o mamă. Şi pentru prima dată sunt curioasă să ştiu ce se va întâmpla cu ei peste ani…