Maria Belecci a trecut pe la mine la redacţie, în drum spre casa ei de la Leova. Venea de la Institutul Oncologic, unde aflase că mai avea de trăit cel mult un an.

M-a rugat să-i rezolv o problemă: s-o găsesc pe mama băiatului înfiat de ea cu zece ani în urmă. Motivul – bărbatul Mariei, decedat de tuberculoză, nu avusese neamuri, iar ea, mamă vitregă, în pragul morţii, tot nu avea pe nimeni pe lume, căci trăise la un orfelinat.
Maria se gândea cu groază la faptul că băiatul înfiat va rămâne singur printre oameni.

Suferinţă

Se luaseră doi sărmani – ea cu Toadere – şi i-a pedepsit Dumnezeu că nu le-a dat nici copii. Când s-au hotărât să-l ia pe Ionuţ, erau trecuţi bine de treizeci de ani şi copilul acesta a fost balsam pentru sufletele lor.
“Dacă nu reuşesc să-i găsesc mama, ce fac, Mărie?” am întrebat-o eu. “Te rog, doamnă Lidia, să nu ajungă iar la vreun orfelinat. După plecarea mea din viaţă o să sufere mult. Ce-am mai adunat o să-i dau unei vecine să mă îngroape. Casa îi rămâne lui, dar te rog, caută-i mama. Poate că în zece ani s-a mai aşezat la minte, i-o fi părând rău, poate că-l caută şi ea”, mi-a zis Maria, cu ochii în lacrimi.

“Trimisa Domnului”

Am rugat-o la despărţire să-mi expedieze actele de înfiere şi să-mi facă o procură prin care pot avea grijă de copil în cazul morţii ei. Am făcut schimb de numere de telefon, de adrese, cu gândul s-o ajut.
Nu primisem încă documentele de la Maria, că într-o marţi, pe când aveam zi de audienţă, apare în prag o femeie tânără cu un copil. Avea şi ea un necaz. Se întorsese din Rusia, unde fusese măritată, şi n-avea unde trage. În casa părintească rămăsese frate-său cel mic, însurat, cu mulţi copii. I-a spus-o răspicat de cum i-a păşit pragul: “dormi o noapte şi apoi îţi cauţi în altă parte culcuş, n-am loc şi nici unde te ţine cu ţâncul tău.”
Când a venit la redacţie Aglăiţa, parcă mi-a trimis-o Dumnezeu. M-am gândit la Maria, care mâine-poimâine n-o să se poată ridica din pat din cauza bolii, la copilul acela al ei, care va rămâne singur, nespălat şi fără hrană şi mi-am zis: “o trimit la Leova”.

Pe patul de moarte

Tot atunci i-am scris Mariei o lungă şi argumentată scrisoare, prin care am rugat-o: “dacă nu-ţi place intenţia mea, primeşte-o cel puţin un timp. Cu sufletul şi durerea ta, ai putea-o înţelege.”
Din când în când, le mai telefonam. Maria era încă pe picioare, deşi slăbea văzând cu ochii, iar cealaltă – Aglăiţa – nu ştiu cum se pusese bine pe lângă ea, că a rămas să trăiască împreună.
Peste patru luni, m-au chemat în sat. Maria se simţea rău şi voia să mă vadă. Nu-mi mai trimisese împuternicire să-i caut mama băiatului, şi nici documentele de înfiere, căci se răzgândise. Pe patul de moarte, mi-a zis: “femeia pe care mi-ai trimis-o rămâne să trăiască în gospodăria asta şi, după moartea mea, va îngriji de băiat. E angajată la şcoală: predă limba rusă, că e învăţătoare, i-am făcut viză de reşedinţă temporară, dar să nu uiţi, te rog, de băiatul meu”.

Aglăiţa se mărită

Ne-am despărţit atunci, ca peste câteva zile să vin chiar la înmormântare.
A trecut mai bine de jumătate de an când, prin relaţiile mele, am dat de urma mamei băiatului. Primisem de la Centrul de Informare şi Documentare a Populaţiei toate datele posibile despre femeile care purtau numele mamei băiatului. Au fost vreo şapte cu acelaşi nume, aceeaşi dată de naştere, însă din localităţi diferite. M-am folosit din nou de relaţiile pe care mi le făcusem în cei peste 30 de ani de lucru la radio, ca să perfectez câte un dosar despre fiecare din ele. Unde mă ajutau primarii, unde Poliţia, unde chiar şcoala.
Iată că dau de una din acele femei, pe nume Aglaia Rusu, care este plecată în Rusia de la 17 ani, dar, au confirmat rudele, fusese gravidă la 16 ani. Ce s-o fi întâmplat cu copilul, ele nu ştiu. Asta e, mi-am zis atunci, acesta e firul de care trag.
Într-adevăr, mama băiatului care-l părăsise într-o maternitate din Chişinău la momentul când îl născuse avea ceva mai mult de 16 ani, în documentul de refuz fiind înscrise datele de paşaport. Cum să găseşti tu o mamă care e plecată pe aiurea, poate că măritată de nenumărate ori, dar poate nici în Rusia nu mai este? Nu ştiam cum să încep, dar tot întâmplarea a fost cea care a dezlegat acest nod.
La vreun an de la moartea Mariei Belecci, mă telefonează Aglăiţa să-mi spună că se mărită şi tot ea mă întreba ce facem cu Ionuţ, băiatul înfiat, pentru că ea vroia să se mute în casa bărbatului său, din satul vecin. Vă daţi seama că mă pusese pe jar. Mama copilului nu mai era, iar dacă pleca Aglăiţa, trebuia să găsesc pe cineva să aibă grijă de băiat până va împlini 18 ani, pentru a intra în posesia averii rămase de la părinţii adoptivi. Şi am plecat la Leova.

Zaiţev pe naiba!

Acolo am şi aflat că Aglăiţa se mărită cu un fost coleg de liceu. “Norocul meu, mi-a spus bărbatul, n-am avut împreună copii, la început nu i-am dorit, pentru că locuiam cu soacră-mea, după aceea a plecat nevastă-mea la muncă peste hotare şi, uite, acum mă însor cu gândul să am o familie trainică şi să-mi nască Aglăiţa Rusu, colega şi consăteanca mea, cel puţin trei copii…”.
La auzul acestui nume, am înmărmurit. Eu o cunoşteam drept Aglaia Zaiţev – aşa era înscrisă în documente. Vă daţi seama că am întrebat-o imediat unde e născută, câţi ani are, când a plecat în Rusia. Toate datele coincideau. Mi-am dat seama că în faţa mea era chiar mama lui Ionuţ, băiatul lăsat în grijă de către Maria Belecci.

Părinţii adevăraţi

După ce a plecat Vasile (mirele, adică!), după ce au adormit copiii, am început să-i povestesc Aglaiei cum am căutat-o eu pe mama lui Ionuţ şi că, am impresia, ar trebui să-mi răspundă sincer la o întrebare: “n-a lăsat în spital, cu 14-15 ani în urmă, un copil şi nu cumva a fugit în lumea largă să şteargă urmele acelei ruşini?”
Eu eram sigură de informaţia pe care o aveam, că ea este mama băiatului, dar îmi va spune oare?!
Atunci, seara, mă asculta fără să-mi spună ceva. Când m-am trezit a doua zi dimineaţa, Aglăiţa nu mai era acasă. Ionuţ plecase la şcoală. Pe masa din odaie – o scrisorică: “Să nu plecaţi până nu mă întorc. Aglaia”.
A revenit peste două ore împreună cu Vasile. Nu vă înşir toate câte s-au întâmplat după aceea. Vă spun doar că ei doi erau părinţii adevăraţi ai lui Ionuţ, copilul părăsit în maternitate şi făcut din dragoste, pe când erau colegi de şcoală.
Copilul nu ştie povestea asta. A fost adoptat legal de tânăra familie, poartă numele lui taică-său şi mi-a spus odată, sincer de tot: “Ştii, tanti Lida, ei mă iubesc de parcă le-aş fi copil adevărat!”.
V-am spus doar o întâmplare adevărată, dar câte altele le trăiţi dvs înşivă!