Ion şi Galina Bolboceanu au divorţat cu zeci de ani în urmă. Aveau doi băieţi gemeni şi au hotărât aşa: ca să nu plătească pensie alimentară, fiecare îşi ia câte un copil.

Galina cu al ei au plecat în Başchiria. Avea o soră măritată acolo şi s-a dus cât mai departe de bărbatul ei, care n-a fost un om prea bun cu ea. La numai jumătate de an după căsătorie, pornise a bate lăturile. Era însărcinată deja şi se gândea, ca toate femeile, “va naşte şi se va astâmpăra “nebunul”, că alte griji o să aibă la momentul acela”.
Dar năravul nu-l schimbi cu una, cu două. Zic, au divorţat soţii Bolboceanu, când aveau băieţii şase anişori. Ar fi vrut Galina să-i ia pe ambii cu ea, dar cum să se descurce singură cu doi copii şi apoi, ştiindu-l pe bărbatu-său, era sigură că nu va primi ea pensie alimentară în vecii vecilor şi să se tot judece cu el, n-avea poftă.

Înstrăinaţi

Zic, a plecat în Başchiria şi acolo, peste un timp oarecare, se mărită. Şi-i mai naşte şi cazacului (că s-a măritat cu un cazac, venit de pe Don) două fete. Lucra farmacistă. Fetele creşteau, băiatul absolvise deja facultatea. În primii ani după divorţ, îşi mai scriau, se mai telefonau, primea Ion fotografii de la Galina şi fiul său, apoi cu timpul s-au înstrăinat. Ani în şir, n-au mai ştiut nimic unii de alţii. Dacă fiul, care trăia cu Galina, a absolvit Facultatea de Limbi Străine, celălalt, pilot de avion, era mai tot timpul peste hotare.
Au trecut ani şi ani când n-au mai ştiut fraţii nimic unul de celălalt. Când să împlinească gemenii 25 de ani, i-a scris Galina lui Ion, i-a trimis şi nişte bani, ca să-i plătească celuilalt copil drumul până la ea. Vroia să-l vadă după atâta amar de vreme, dar i-au fost scrisorile returnate, două la număr, cu semnătura poştaşului: “la adresa indicată nu mai locuieşte familia Bolboceanu”. Cel puţin să-i fi scris celălalt fiu, care trăia departe de ea şi tot ar fi avut vreo veste. Uitasem să vă spun că Ion, primul soţ al Galinei, a rămas după divorţ singur, nu s-a mai însurat pentru că zicea el o singură nevastă nu i-ar fi de ajuns, dar aşa le schimbă ori de câte ori îi cere sufletul.

Dispărut fără urmă

Şi să vedeţi dvs. cum vine întâmplarea. Viorel, fiul ce locuia împreună cu maică-sa, trebuia să-şi sărbătorească în primăvara acelui an treizeci de ani bătuţi pe muchie. Tot atunci o verişoară de-a lui din partea mamei telefonase în Başchiria că vine acasă cu soţul ei. Cam atunci când Viorel avea să-şi sărbătorească ziua de naştere. Toate bune până aici. Casa Galinei se umpluse în ziua aceea cu neamuri de-ale ei, de-ale soţului, petrecere, nu glumă, mai ales că Viorel a hotărât cu acest prilej să le facă cunoştinţă rudelor cu mireasa lui, o fetişcană tânără, ieşită abia de pe băncile şcolii. Dar iată că la petrecere vine verişoară-sa Larisa singură, că soţul ei, Andrei Bolboceanu, plecase într-o deplasare peste hotare. L-a sfătuit cineva că, dacă vrea să aibă la bătrâneţe o pensie ca lumea, e cazul să se facă pilot pe avioane militare şi tocmai în această calitate plecase într-o misiune specială.
Îmi spunea Galina că, la auzul numelui Andrei Bolboceanu, parcă o trecuse rece. “De pe unde e băiatul? o întrebă ea pe Larisa, e din Moldova cumva?”. “S-a născut în Moldova, dar locuieşte de vreo 10 ani la Kiev. Acolo l-a întâlnit, acolo s-au căsătorit aşa, netam-nisam, fără să-şi anunţe rudele, într-o săptămână au făcut-o. Nu putea pleca Andrei în misiune dacă nu era însurat.”
Zic, a venit Larisa singură, dar avea o noutate pentru părinţi – era însărcinată de câteva luni. După petrecere s-au despărţit rudele, a plecat şi Larisa la Kiev. Când i-a venit sorocul să nască, a născut un băieţel, dar acel bărbat al ei, Andrei Bolboceanu, de pe unde era, nu dădea nici un semn de viaţă. La telefonul pe care-l lăsase nevestei i se răspundea “dispărut fără urmă”.

Vizita neaşteptată

Ani mai târziu, a aflat că soţul ei a fost trimis într-adevăr într-o misiune specială, ca mercenar într-o ţară orientală şi acolo a fost luat prizonier de război. Aşa i s-a şi pierdut urma. Anii treceau, băieţelul Larisei creştea – uite că a plecat în clasa întâi, uite că într-a şaptea de-acum. Când a împlinit Larisa treizeci şi şapte de ani, iar băiatul ei avea 15 deja, s-a măritat. A luat-o un vădăoi fără copii, ucrainean, şi se împăcau bine. I-a născut şi lui un copil: tot un băiat. Cine şi-ar fi închipuit că, după atâta amar de vreme, într-o zi o să le apară în prag, cine credeţi? Chiar soţul ei dintâi, Andrei Bolboceanu. După cincisprezece ani de zile, după ce l-a uitat Larisa definitiv, după ce-l crezuse mort. Uite aşa a sunat într-o zi la uşa lor, pentru că trăiau în apartamentul lui Andrei pe care-l avea de la taică-său. I-a deschis fecioru-său. “Tu cine eşti?!” îl întreabă Andrei pe copil. “Nicolae Bolboceanu îmi spune, dar dumneata pe cine cauţi?”. “Pe Larisa”. Copilul nici să bănuiască anume că acela e tatăl său şi strigă: “Mamă, vino că te caută cineva!” Iese femeia din baie, vopsea o ţeavă, şi, cum îl zăreşte pe omul din prag, şi-a prins tâmplele în palmele pline de vopsea. Un cuvânt n-a scos. S-a ferit să intre oaspetele, apoi îl cheamă pe Nicolae şi-i zice: “Uite, tu eşti feciorul bărbatului acesta. Mort l-am crezut. L-am aşteptat ani de zile şi, când am zis că nu mai are rost, m-am măritat. Acum ce să fac? Eu, o femeie între doi bărbaţi. Cu amândoi căsătorită. Cu amândoi am câte un copil. Ce să fac?!”

Rămurică din osul lui

Andrei Bolboceanu părea că nici n-o aude. Se uita cu ochii larg deschişi la băiatul acela mare şi frumos, care-i era fiu, se uita şi nu-i venea a crede: “Se vede că Dumnezeu a ţinut puţin şi la mine, dacă am această rămurică din osul meu”.
Seara, când s-a întors cel de-al doilea soţ al Larisei de la serviciu, cei trei maturi s-au închis în bucătărie în jurul unei sticle cu vodcă să pună lucrurile la punct. Şi au hotărât astfel: Larisa va trăi cu cel de-al doilea soţ, îl iubeşte şi are un copil de la el de nici jumătate de an. Andrei se mută în apartamentul ce-i aparţine. Fiul său Nicolae, dacă doreşte, poate să rămână să trăiască cu el, poate să se ducă cu maică-sa. Dacă vrea să-i spună “tată”, o să se bucure, dar nu insistă, înţelege că nu e chiar atât de simplă treaba asta.

Nimic de rău

Mult mai târziu şi absolut întâmplător, în timpul unei ceremonii de familie, la care au fost invitate şi rudele Larisei din Başchiria şi Andrei Bolboceanu, invitat de fecioru-său, a cunoscut-o şi pe maică-sa Galina, şi pe frate-său Viorel, care geamăn îi era, dar nu semănau la chip. Atâta că în ziua aceea mult se şuşotea prin unghere, că, uite, Larisa a fost măritată cu un verişor şi că mare păcat e în faţa lui Dumnezeu. Bine că s-au despărţit, ziceau bătrânii, şi tot ei mai adăugau că prin alte ţări se mărită şi se însoară verişorii între ei şi nu-i nimic rău în asta.
Eu cunosc întâmplarea de la Galina, mama celor doi gemeni, care m-a vizitat la redacţie chiar cu intenţia să-mi spună această poveste.