Credeţi c-ar fi aflat satul vreodată adevărul, dacă n-ar fi fost la mijloc întâmplarea?

Uite că vine într-o zi acasă Irina Movilă, dintr-un sat de prin părţile Sângereilor, şi-i spune mamei: “Mă mărit cu Ion. M-a cerut aseară, o să trăim la părinţii lui, că au două case în curte”.
Mamă-sa s-a luminat la chip. Era din neamuri bune flăcăul şi, dacă o lua pe Irina ei cu prunc născut din flori, înseamnă că dragă îi era fata.

Grijă de frate

Ştia mama fetei ce înseamnă să creşti singură copiii. Ea rămăsese cu băiatul şi fata, pe când cel mai mare, Mitică, împlinise opt anişori, iar Irina abia dacă avea trei. Moartea lui bărbatu-său i s-a tras dintr-o bătaie, că era arţăgos din fire. Chiar şi părinţii ei erau împotriva căsniciei lor: “Bagă de seamă, că la o ceartă poate să te omoare”. Pentru că nu era joc în sat, nuntă sau vreo altă petrecere, la care să fi fost Alexandru şi să nu se termine cu vreo încăierare.
Zic, rămăsese Marina văduvă cu doi copii. Nu s-a mai măritat, că nu prea avea mare gospodărie şi nici arătoasă nu era. Iată de ce s-a bucurat pentru fiică-sa că se mărită după băiat gospodar şi încă o ia şi cu pruncul acela, născut nu se ştie de la cine, că n-a vrut să-i spună. Ba chiar fiul ei, Mitică, îi lua apărarea ori de câte ori maică-sa încerca s-o iscodească. “Taci, mamă, nu este ea nici prima, nici ultima! Uite ce băieţel frumos a născut, nepot şi ţie, şi mie”.
Şi e adevărat că Irina avea un copilaş mai mare dragul să-l ţii în braţe: frumos şi cuminte. Că până şi frate-său, în loc să se întâlnească cu fete, cum venea de la serviciu, numai acasă stătea. Făcea ce făcea prin gospodărie, apoi lua copilul în braţe şi cutreiera satul. Nici tu la club în sat, nici la petreceri, cum se duc flăcăii, nu obişnuia, tot acasă pe lângă soră-sa şi copilul ei.

Măritişul interzis

Se gândea mama lor c-o fi fiind din cauză c-au trăit fără tată, că au fost nevoiţi să se ajute unul pe altul. Au dormit într-un pat până să se ducă Mitică la armată. Avea fata şaisprezece ani când s-a întors el de acolo. Hărnicuţă şi cuminte, dar uite că, peste un an, a rămas gravidă. Nimeni în sat şi nici mamă-sa n-a văzut-o să se fi întâlnit cu vreun flăcău. După nouă clase, nu s-a mai dus la şcoală, lucra la Sovietul Sătesc un fel de curier, adică om de alergătură pe unde era nevoie. Apoi, după ce a născut, ca asistentă socială, îngrijind bătrânii singuratici. S-a mirat mamă-sa, s-a mirat satul, şi-au pus mii de întrebări, au făcut zeci de presupuneri, dar nici una nu s-a adeverit. Atât vă spuneam, frate-său ţinea de la bun început partea soră-sii şi nimeni n-a îndrăznit vreodată faţă de el să spună despre Irina vreo vorbă urâtă.
Şi iată că tânăra venise acasă cu vestea că se mărită. Imediat ce a intrat seara în casă Mitică, mamă-sa hai să-l bucure şi pe el. Zice “uite ce noroc a dat şi peste soră-ta, se mărită cu alde Ion a Vărzăreştilor, a cerut-o aseară”. N-a zis nimic fratele fetei, atâta că a prins-o în curte şi nu ştiu ce-i spunea şi gesticula a mare nemulţumire. “Oare de ce se ceartă ei aşa tare, se întreba Marina, parcă n-au nici un motiv?!”. S-ar fi dus la ei, să afle, dar îi spunea inima că nu trebuie să se amestece. Oricum o să ştie într-un târziu. Când a intrat în casă Irina, mamă-sa s-a uitat spre ea. “Nu vrea să mă mărit, asta-i! A zis că, dacă mă mărit, nu văd băiatul, îi dă numele lui şi-l creşte singur”, i-a spus fata.

“Copilul rămâne cu mine”

Uite că, din ziua aceea, nu numai Irina, ci întreg satul a observat că fratele ei s-a schimbat. Parcă i se înecaseră toate corăbiile, nu-l mai vedea nimeni glumind. Venea acasă, lua copilul în braţe şi se ducea tocmai la marginea satului, se aşeza pe malul iazului şi nu se întorcea decât seara târziu. Copilul dormea cu el. Dacă încerca Irina să-l ia şi ea în braţe, el tot atunci o repezea: “nu pune mâna, e al meu, tu ai să-ţi mai faci”.
Zicea cu duşmănie. Ion venea zi de zi pe la ei, puneau la cale nunta, dacă nu era Mitică acasă, lua copilul în braţe şi-l arunca “hura” şi-l învăţa să-i zică tată, într-un cuvânt aştepta cu nerăbdare tânărul să ducă femeia cât mai repede în gospodăria lui. Dacă se întâmpla, însă, să fie Mitică acasă, doamne fereşte să sloboade din mâini copilul. “Dă-mi-l, spunea Ion lui Mitică, dă să-l ţin şi eu, să se obişnuiască cu mine, că tată o să-i fiu”. “Copilul rămâne aici, cu mine, i-o întorcea de fiecare dată Mitică. Voi vă veţi face alţii!”

Trei copii – îndeajuns

Când mai rămăseseră două zile până la nuntă, pregătirile erau în toi în partea de jos a satului, că au hotărât cuscrii nunta s-o facă la mire acasă, zic mai erau două zile până la nuntă şi uite că Mitică dispare din sat, cu tot cu prunc. “E nebun, ce-i cu el?! striga Ion la Irina, ce-i cu frate-tău ăsta? Dacă nu ţi-ar fi frate de sânge, aş crede că e gelos, că nu vrea să vadă alături de tine alt bărbat!”.
N-a cunoscut satul în acea toamnă nuntă mai tristă şi mireasă mai posomorâtă. Dacă n-ar fi fost cheltuielile şi frica de gura lumii, cred eu că nici nu s-ar mai fi jucat nunta aceea.
Mitică, fratele Irinei, n-a mai dat de veste pe unde este. Tot o îndemna Ion, când o vedea tristă şi îngândurată, să-l dea în căutare la poliţie, dar femeia îi răspundea: “o să vină, nu poate să nu vină într-o zi acasă, nu poate, că ţine la mine”.
Dar anii treceau, într-o toamnă, mama Irinei a închis ochii, spunea lumea în sat că a murit de supărare. Iar Mitică n-a mai apărut. Îi născuse Irina lui Ion doi copii, două fete leit tată-său, la un an şi jumătate distanţă una de alta şi apoi i-a spus lui bărbatu-său că e destul, că ea mai are un băiat şi trei copii pentru o femeie e mai mult chiar decât trebuie.

“Iartă-mă, dacă poţi”

Treceau anii şi nici o veste de la frate-său dispărut în lume. Înainte de a muri, maică-sa a lăsat testament pe bujda ei de casă şi a rugat-o pe Irina să aibă grijă să nu se dărâme, să aibă unde trage băiatul acela, dacă se va întoarce. Şi an de an, în aceeaşi lună, Irina trecea cu reparaţia de la casa ei, la cea a maică-sii, răsădea flori în faţa casei, îngrijea grădina tot cu gândul că cel dispărut va veni.
Când împliniseră fetele ei opt anişori, Irina primeşte o scrisoare – de departe, se vede – fără vreo adresă pe plic decât cea a ei şi încă pe numele de fată. Două rânduri în scrisoare: “suntem bine, sănătoşi. Te iubim”. Şi fotografii vreo şase – băieţelul ei la toate vârstele.
Le-a pus sub sticlă pe perete. Fetelor le-a spus că acesta este fratele lor. C-o să vină într-o zi acasă şi să-l primească, că ea poate n-o să mai fie în viaţă.
De fapt, din ziua aceea porni a i se topi făptura – tot mai mică, tot mai slabă, i se duceau ochii în fundul capului şi tot mai tăcută era. Peste alţi trei ani, Irinei i-a sosit o altă scrisoare: “Mai am puţin de trăit, sunt bolnav de cancer, îţi trimit băiatul acasă cu un prieten de-al meu. În ziua când vor fi lângă tine, să ştii că nu mai sunt. Iartă-mă, dacă poţi. Mitică”.

Şi-a luat zilele

Ei uite, după scrisoarea asta, Irina s-a ţicnit de-a binelea. Cutreiera satul ca omul fără stăpân şi întreba trecătorii: “nu l-aţi văzut pe bărbatul meu, pe fecior, cumva? Îi caut, îi caut şi iar îi caut…”.
Într-o zi, a intrat în iaz şi n-a mai ieşit de acolo decât în drum spre cimitir. Din anul acela, sătenii au ştiut că Irina a făcut băiatul – copilul ei din flori – nu cu altcineva, decât cu frate-său.