1. La sfârşitul anului 1944, spre sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, Ion, care împlinise 19 ani, a fost luat pe front.

Tatăl lui, Ştefan, l-a luat la plecare de-o parte şi-i spune: “Vezi, Ioane, dacă-i rău de tot, de ce să mori fără rost, fugi şi te ascunde până trece vijelia sau dă-te prizonier, că numai pe tine te am! Fetele, ştii tu, se mărită şi n-are cine-mi duce numele mai departe”.

Ocrotit de iugoslavi

A ajuns Ion – atâta am voie să vă spun, că e din jud. Ungheni – zic, a ajuns el cu războiul prin Iugoslavia. În una dintre lupte a fost rănit. Surorile medicale îi adunau pe cei răniţi într-un loc, ca să fie mai apoi transportaţi în spitale. Ion avea să-mi spună că parcă Dumnezeu aşa a vrut, ca el să se ridice din locul acela şi, cu chiu cu vai, să se ducă ceva mai departe. Cât s-o fi târât el prin zăpadă – nu mai ţine minte. Şi-a pierdut cunoştinţa. Când şi-a revenit – zicea el, să fi trecut mult timp – a simţit că-l scutură cineva. Deasupra lui – un copilandru de vreo 12 ani. I-a spus ceva într-o limbă pe care n-o cunoştea şi apoi cu încă un bărbat l-au suit pe o sanie şi l-au tot dus pe căi ocolite, într-un sat din Iugoslavia. Acolo a fost îngrijit de stăpânii casei, şi-a revenit după două luni de zile, dar nu şi-a mai căutat unitatea militară şi nici că a dat semn cuiva că e în viaţă. Zice el, “mi-am amintit de cuvintele tatei şi mi-am zis: dacă am scăpat din lupta asta cu viaţă, n-are rost să-mi mai încerc destinul”.
A rămas în familia iugoslavului, care l-a sfătuit: “nu scrie, băiete, nici la ai tăi acasă, să nu te socoată fugar sau trădător de ţară. Rămâi la noi, ia-o de nevastă pe Maruşka – aşa o chema pe fie-sa – şi, după război, vedem noi ce mai facem.”

Din nou acasă

Dar după război cu atât mai greu şi mai periculos era să anunţe pe cineva că e în viaţă. Comisariatul militar le-a trimis părinţilor înştiinţare că e dispărut fără veste. Iată aşa au trecut ani şi ani, zeci de ani. În 2002, în luna aprilie, la primăria din satul în care s-a născut Ion, vine o scrisoare: “spuneţi-ne, vă rog, dacă mai trăieşte cineva din neamul Boldureştilor şi, dacă da, să-mi scrie pe adresa asta”. Şi dă domiciliul lui.
Aşa au aflat neamurile, surorile, nepoţii lui Ion că el este în viaţă şi că, înainte de moarte, are acum 77 de ani, vrea să-şi mai vadă o dată satul, mormântul părinţilor şi să-şi cunoască rudele.
Ce mai întâlnire a fost, cuvinte nu-mi ajung să v-o descriu: pentru că au fost şi lacrimi de jele c-au trecut anii fără să fi fost aproape şi s-au dus părinţii cu jelea pierderii lui în război, c-au crescut nepoţii şi au îmbătrânit surorile.
A venit Ion în satul lui de baştină cu doi copii şi trei nepoţi pe care-i are – să se cunoască între ele, neamurile.

Distrus pe viaţă

2. S-a întors Isidor infirm din cel de-al doilea Război Mondial. O schijă i-a retezat piciorul şi bărbăţia.

Acasă lăsase o nevastă tânără şi avea spaimă bărbatul că, imediat ce-l va zări nevasta, îl lasă şi-şi va căuta altul mai sănătos şi în puteri. A plecat la război în 1944 şi nici n-a bănuit că la întoarcere găseşte şi un copil.

Iubit ca în prima zi

Nu i-a scris de pe front pentru că nu era sigur că va scăpa cu viaţă. A apărut în sat pe înserate şi pe prispa casei nevastă-sa păstărea nişte fasole, iar la picioarele ei un copil încerca să meargă.
“Mă credeţi, îmi scrie el, că nu puteam face un pas să intru în curte? Zic, gata, s-a măritat cu altul, pentru că mă credea mort.” Dar ea nu ştiu cum şi-a întors privirea spre poartă şi, cum l-a zărit în cârje, s-a şi repezit spre dânsul cu braţele întinse, strigând: “Isidor, te-ai întors, doamne cât de mult m-am rugat să vii acasă!. Iată, şi Nicuşor te aşteaptă”. “E al meu copilul?” îngână el nehotărât.
Din primele scrisori pe care le primise pe front, nu-i spusese niciodată că aşteaptă copil. “E al nostru, e al tău, nu vezi că-ţi seamănă leit?” Dar ce putea vedea bărbatul, dacă ochii îi erau numai pentru nevastă, tânără şi frumoasă şi el în două cârje? S-a simţit nenorocit de-a binelea şi mai neputincios decât în spitalul militar, unde i se amputaseră piciorul şi bărbăţia. Femeia însă nu ştia cum să-l aşeze mai bine, a tras o fugă prin mahala să anunţe vecinilor bucuria, trebălui la cuptoraş să facă ceva mai special de mâncare, dar el se tot uita la copilul acela şi tot mai mult vedea că nu-i seamănă, că în neamul lor n-au fost cu ochi albaştri şi blonzi şi nici în neamul ei, că de sat erau şi se cunoşteau de mici.

Minciuna

Dar a înghiţit minciuna femeii pentru că, după ce-a trecut el prin măcelul acela de război, parcă mai avea însemnătate a cui e copilul? Fireşte că n-a trecut mult timp şi a aflat adevărul, trăia în gazdă la nevastă-sa în timp de război un ofiţer neamţ şi lumea în sat vorbea că al lui e copilul şi degeaba zice ea că rămăsese gravidă de la Isidor. “Ia socoate şi tu, Isidore, îi spuneau bărbaţii din sat, cum putea să fie al tău dacă s-a născut la un an şi trei luni după plecarea ta?” Zice Isidor că, în noaptea venirii lui acasă, au stat până în zori cu nevastă-sa, i-a povestit el ce-a păţit pe front şi că bărbat dintr-însul e numai vorbă şi că el o să înţeleagă dacă ea îl părăseşte. Tot în noaptea aceea au ajuns la o înţelegere: ea o să trăiască împreună cu el, o să caute de casă şi gospodărie, el o să crească copilul şi să-i zică tată, în rest, dacă ea-şi găseşte pe cineva, el n-are nimic împotrivă, numai satul să nu ştie. “Să nu intrăm în gura lumii şi te rog, te rog mult de tot să nu afle satul ce-am păţit, să nu râdă de mine, pentru că fără picioare vor veni mulţi din război, dar ceea ce-am păţit eu se întâmplă un caz la zece mii”, i-a zis el.

Copii negri ca tăciunele

Ani grei de după război – foamete, nevoi, neajunsuri de tot soiul, dar familia lui Isidor se descurca. Mult s-a mirat satul că, la doi ani după întoarcerea lui, Alexandra iar e însărcinată şi dă naştere unui copil roşcat de mama focului. “Uite, bre, infirm, infirm, da’ are sămânţă bună” – zicea satul.
Peste un an, alt copil, de data asta negru ca tăciunele. Altă mirare în sat, cui boală i se aruncă puradeii ăştia, nici între ei nu seamănă şi nici cu vreunul din părinţi!
Alexandra se angajase la Calea Ferată din Ungheni, însoţitoare de tren şi, când venea din călătorii, îi umplea de bunătăţuri pe cei de acasă. Linişte şi pace în gospodăria lor până au crescut copiii. Cât era Alexandra plecată cu serviciul, Isidor avea grijă de copii, le gătea, îi aştepta de la şcoală, se ducea la adunările părinţilor şi avea bucurie că de fiecare dată era lăudat că-s silitori şi cu tragere la carte.

Adevărul spus pe şleau

Îmi scrie Isidor că satul nici azi nu bănuieşte că acei copii sunt de la taţi diferiţi şi că el i-a crescut doar şi le-a dat numele lui.
“Dnă Lidia, am avut o nevastă vrednică şi m-a iubit ca nici una, a fost alături de mine, când sufletul meu era pârjol, nu mi-a scos vorbe în sat şi nici neamurile n-au bănuit că ea, Alexandra mea, a trăit cu jumătate de om. Viaţa mi s-a împlinit, am trei feciori, am şapte nepoţi şi, dacă v-am povestit întâmplarea asta după 59 de ani de convieţuire, e pentru că am pierdut-o în vara asta. Dar mi-au rămas copiii, care-s parte dintr-însa. Eu cred că am trăit şi trăiesc o viaţă plină, chiar dacă m-am întors din război ne-om.”

Vizualizări: 2612