Copiii, se spune, întotdeauna ispăşesc păcatele părinţilor lor. Pentru că cei care uită de numele lor bun şi-şi duc viaţa în plăceri şi desfrâu, rar când se gândesc ce lasă în urmă.

Vasile Panaghiu, din Chişinău, a fost tată a cinci copii. Dumnezeu să-l ierte, e mort de şase ani, dar fetele lui nici azi nu se mărită pentru că tatăl lor a dus o viaţă de haimana. Frumos la chip, înalt, plin de ifose, nu ştiu cum de se făcea, dar nu erau femei să nu-l placă. S-a însurat devreme şi a dat domnul să dea peste o soţie cuminte care, în zece ani, i-a născut aceste cinci fete, ca mai apoi să se stingă precum o lumânare.

Părăsit de toate la 50 de ani

Dacă până la moartea soţiei Vasile se mai ţinea de lucru, mai aducea un ban în casă, mai ridica un gard ce vedea că se duce la vale, după aceea le-a lăsat pe toate baltă. Vă spuneam că-l plăceau femeile şi în casa lui, după moartea soţiei, s-au perindat multe, ca să vezi, azi îi era dragă una, mâine alta, poimâine găsea una şi mai chitită şi fetele erau îngrijite de aceste femei, care treceau temporar prin viaţa lor. Apoi, dacă au mai crescut şi puteau ele însele să-şi facă de mâncare, să spele, să trebăluiască prin casă, taică-său dispărea de acasă cu lunile, lăsându-le de capul lor. Noroc că aveau o mătuşă, soră de-a mamei, care venea să le mai vadă, de fapt ea s-a şi ocupat de educaţia lor.

Iată că s-a făcut Veruţa, fata mai mare a lui Vasile, numai bună de măritat: frumoasă, harnică, lucra de-acum la gospodăria din localitate, dar să vezi, deşi era întrebată de băieţi, nimeni nu se grăbea s-o ia în căsătorie. Cum auzeau părinţii flăcăilor că o curtează, veneau acasă şi o probozeau – “lasă-l, dragă, în pace, că nu-i de nasul tău!”.

Aşa o dată, de două ori şi plângea sărmana fată că nu se ştia vinovată cu nimic. Dar faima lui taică-său îi făcuse ei răul cel mare. Că ajunsese Vasile Panaghiu, în ultimii ani de viaţă, un beţiv fără pereche. Neobişnuit cu munca, tot fiind întreţinut în tinereţe de femei, la 50 de ani ajunsese că se lepădaseră toate de el şi doar fiicele, din datoria lor creştinească, îi mai cumpărau te miri ce din haine şi un ban în buzunar tot de la ele îi venea.

Averea mătuşei

Dacă observa Vasile că vreun flăcău îi făcea curte uneia dintre fetele lui, se obrăznicea până într-atâta, că-l silea pe băiat să-i aducă acasă de băut şi de mâncat. “Cum să vii, bre, la fată cu mâna goală?”, obişnuia el să spună. De unde să bănuiască fiică-sa că dărnicia băiatului ce-o curtează se trage din obrăznicia tatălui?

Dar afla, şi afla de la părinţii sau rudele flăcăului, neliniştiţi la culme de acele relaţii ce se năşteau între odorul lor şi fata lui Vasile Panaghiu. Şi cât de urât o mustrau şi ce vorbe auzea ea, că, dacă n-o lepăda băiatul, ea era cea care rupea relaţia lor.

Din toate cele cinci fete, până la moartea lui Vasile Panaghiu nu s-a măritat nici una. Deşi, vă spuneam, despre fete nu se auzea nimic de rău, atâta doar că purtau numele lui taică-său, vestit pentru viaţa amorală ce-a dus-o în tinereţe.

După moartea lui Vasile, iată că le moare mătuşa şi-i lasă mezinei averea sa în alt sat. Şi fetele lui Vasile Panaghiu vând casa din sat şi se mută în cealaltă localitate. Aş putea să vă spun şi unde, dar, dat fiind faptul că aş dori din tot sufletul să-şi găsească fericirea, nu v-o numesc.

Despărţite şi din nou împreună

A încercat sărmana Anişoara, cea de-a treia fată, să se ducă după un vădăoi cu trei copii. Şi a trăit cu el doi ani, dar nu i-a mai purtat respect şi dragoste. A luat-o mai mult de slugă la casă să-i îngrijească de copii. N-a mai avut sărmana cuvânt în gospodăria aceea, nici respect. Era destul să facă ceva, să nu-i convină soţului, că imediat auzea: “tacă-ţi gura, nu ştii de­-a cui eşti?!” Şi, deşi era legată mult de copii, pentru că se dusese cu toată inima să le fie mamă, ştia ea din intuiţie că nu cine naşte copii se numeşte mamă, ci aceea care-i leagănă, îi hrăneşte şi-i învaţă de bine, dar era femeie tânără şi ar fi dorit şi ea un cuvânt de mângâiere şi o vorbă caldă, şi un sprijin în zilele când ţi-e cătrănit sufletul. Dar nu avea de la soţul ei decât cuvinte de ocară şi veşnică nemulţumire de cum le face pe toate. Şi, într-o bună zi, pe când el era plecat cu treburi la oraş, şi-a adunat cele câteva lucruşoare aduse de acasă, a îmbrăţişat copiii, care îţi era mai mare mila că rămân iarăşi singuri, şi s-a întors acasă.

De atunci trăiesc împreună cele cinci surori. Una mai frumoasă ca alta, harnice şi gospodăroase, dar nefericite în soarta lor.

Să le fi trăit mama, posibil altul le-ar fi fost destinul. Căci ce-i ajunge mamei până la inimă, tatei îi ajunge până la genunchi.

Chinul de la sate

De ce v-am povestit această întâmplare? Pentru că mă gândesc la părinţii care duc o viaţă destrăbălată, în plăceri şi beţii continue fără să se gândească la faima lor, care se răsfrânge atât de dureros pe seama copiilor. Şi se observă lucrul acesta mai ales în localităţile de la sat, unde fiecare îl cunoaşte pe fiecare şi unde răul nu se uită, iar viaţa în afara oricărei morale pătează numele copiilor şi al strănepoţilor lor.

Dacă tatăl a mâncat prea multă sare, pe fiu îl chinuie setea, dacă tatăl s-a rostogolit în noroi, fiul s-a murdărit.