Ion Paulencu, cântăreţ de operă şi redutabil folclorist, s-a pregătit de teleradiomaratonul organizat week-end-ul trecut în susţinerea sinistraţilor de pe Prut încă de cu seară. A aşezat haine bune în două pungi şi, deşi e greu să împarţi o mizerabilă pensie de artist, a renunţat la o bună parte din ea în favoarea celor năpăstuiţi de viitură. Aflând de planurile sale „de duminică”, şi fiul său a donat 400 de lei. Celor doi s-a alăturat şi un prieten întâlnit întâmplător, care a insistat să dea 50 de lei „la grămadă”.

I s-a blocat lacătul de la uşă
Pregătind acestea cu grijă, cântăreţul nu se simţea liniştit. „Oamenii care au împărţit cu mine dragostea lor ani la rând au ajuns la strâmtoare. Cu ce să le răspund acuma eu?”, se întreabă Ion Paulenco, căutând prin casă ce are mai bun, un lucru la care ţine mult. Şi a găsit. O pereche de pantofi nou-nouţi, făcuţi pe comandă, încât nici găurile de la şireturi nu erau perforate şi pe care îi ţinea de zile mari. „Am dubit personal această piele. Am depus suflet în confecţionarea acestei perechi de încălţăminte. Indiferent cui o să-i revină, să-i poarte sănătos, să nu mai aibă apă la picioare”, spune artistul, care are o îndeletnicire mai veche: să prelucreze pieile. „Cândva mi-am făcut chiar şi un palton de piele. Bună treabă…”.
Şi chiar dacă ziua de duminică începu cu ghinion pentru Ion Paulencu, pentru că se blocase lacătul şi a fost nevoit să-l taie cu ferestrăul electric ca să poată ieşi din casă, se încheie cu o stare de blajinitate, de pomană făcută din suflet, de împăcare. „Eu ştiu să cânt, dar ştiu să şi lăcrimez pentru poporul meu!”, susţine artistul.

Ion BORŞ