Al 18-lea an nu mai am mamă, mi-e dor. S-a dus atunci, când am avut cea mai mare nevoie de Ea. Era bună. Tata şi acum zice că mama a fost cea mai frumoasă. Abia azi înţeleg unele lucruri şi nu până la capăt…, nu-i mama să mi le explice. Când era chemată la şcoală, la adunările părinteşti, Ea îmbraca cele mai modeste haine; nu cumva s-o depăşească prin ceva pe învăţătoarea mea, cu care a fost, la rândul ei, colegă de clasă. A avut şi mama mea, la fel ca toţi oamenii, un vis mare: să fie învăţătoare! Dar nu l-a realizat. A murit doborâtă de cancer, înşirând tutun, pe dealurile colhozului. Mama avea 40, iar eu 17. În acea zi, eram pe scenă (neprofesionistă), am citit o poezie, am cântat un cântec, am câştigat simpatia publicului, aplauze, chiar şi flori… Îmi părea că am urcat nu pe scenă, ci undeva în rai, dar am coborât de pe scenă, undeva în iad.

Cadoul

Nu mai este atât de mult şi va fi 8 martie. Ştiu şi în acest an, Ea va aştepta cadoul meu. Într-un an, demult, i-am dăruit o felicitare în care i-am promis că o să fiu cuminte, iar în alt an, fiind deja mai măricel, i-am cumpărat o pereche de pantofi, foarte frumoşi, negri, lucitori. Mamei i-a plăcut mult cadoul. Era fericită. A luat pantofii în mână şi i-a strâns la piept: „În curând o să am nevoie de ei”, a zis mama mea, iar eu intuiam că peste câteva săptămâni se desprimăvărează şi o să-i încalţe. A trecut puţin timp şi mama a murit. Am îngropat-o în acei pantofi.

Eram copil. Treceau zile întregi şi săptămâni lungi fără a intui, că odată, dorul de mamă va fi mare. Într-atât de mare, încât acesta nu va mai fi dor. Cu trei secunde în urmă am priceput de ce tema centrală în creaţia lui Grigore Vieru a fost mama. I-a fost frig poetuli, i-a fost foame. La mine şi la mulţi de teapa mea a fost altceva. Mâncarea gustoasă şi caldă era permanent pe masă, în casă era curat şi luminos…, multe lucruri erau, era şi mama mea. Acum nu mai sunt copil, multe din acele lucruri au dispărut, a dispărut şi mama mea. Mi-e dor… Risc să spun că acum, când Ea este în ceruri, mă ajută mai mult decât atunci când era pe pământ. Şi mă gândesc, unde Omului îi este mai bine şi în care loc din univers poate face lucruri mai bune? Chiar neapărat omului trebuie să i se întâmple ceva deosebit de grav, pentru a putea aprecia ceea ce până atunci nu avea nicio importanţă. Chiar e neapărat atunci când câştigi să şi pierzi ceva? Chiar în lumea asta lucrurile sunt atât de calculate, fizice, matematice şi biologice? Ori există şi latura spirituală? E spirit oare omul, e morală, e conştiinţă?

Încotro?

Mi-am permis să pun mai multe semne de întrebare în acest articol, în lipsa unui blog personal. Am eu o pagină oficială pe net, dar, oricum, acela nu e blog. Multă lume, care se crede importantă şi influentă îşi deschid şi îşi completează zilnic jurnalul personal, direct în reţeaua internetului. Acolo îşi găsesc loc şi chestiunile personale şi cele publice, şi cele absolut intime. Reţelele de socializare unesc lumea multă şi mută. Lumea vorbeşte şi scrie, prin intermediul internetului, la fel cum gândeşte. Vom şti să profităm de provocarea timpului pentru a atinge un alt nivel de civilizaţie, mai înalt, mai plin de moralitate, ori ne vom îngloda în noroiul virtual? Vom fi noi mai oameni decât suntem acum, ori am atins deja gradul superior al omeniei şi acum degradăm?

Ca niciodată, mi s-a făcut dor de mama.